Lasă -mă să te iubesc! #Finalizată

Capitolul 67

   Știu că ultimul capitol nu a fost cel la care vă așteptați, iar finalul pe care îl vreți e altul însă să știți că nu am luat ușor  decizia de a face acest final. M-am gândit timp de aproape două luni ce să fac și ca și voi , mi s-a frânt inima când am scris ultimul capitol deoarce eu am creat aceste personaje și le iubesc dar pur și simplu acesta era cel mai potrivit final. În viață nu există mereu finalul acela fericit și uneori un final neașteptat ne face ca acea carte să ne rămână în minte, cel puțin eu așa am pățit cu Divergent pe care am adorat -o .
    Nu mă urâți prea tare , spor la citit și imi pare rău  , sper să fiți alături de Ryan și în următoarele capitole !

  
    Ryan

      S-a dus.  Ea s-a dus . Inima i s-a oprit și nu a mai pornit niciodată. Oricât de mult aș fi imploratat-o, până și acum încă ii mai șoptesc numele fară să mă pot oprii deoarce mintea mea nu poate procesa toate astea .
   Nu imi aduc aminte foarte multe despre momentul în care mi s-a spus că a murit . Aproape totul e in ceață pentru mine in afară de faptul că la un momentdat strângem pumnul atât de tare că în palme aveam sânge. Apoi am fugit . Nu știu de ce , habar nu aveam unde să merg, dar acela a fost primul meu instinct . Să fug . Ca și cum dacă aș fi fugit cât mai departe de locul acela mi-aș fi putut imagina  că toate astea nu s-au întâmplat. Ca ea e bine .
   Am alergat până când nu mi-am mai simițit picioarele și corpul imi tremura atât de tare încât nu aș fi putut să merg în linie dreapată.
  Când nu am mai putut să alerg, am mers, fără să știu unde naiba eram . La un moment dat mi-am ridicat capul și am privit luna și atunci realitatea m-a lovit atât de tare că am simțit cum totul se năruie . Întrega mea lume se distrugea, ea era lumea mea . Ea nu mai era . Eram singur .
   Am căzut în genunchi și nu am mai putut să mă ridic. Aveam sânge pe mâini și pe pantaloni. Probabil că mă tăiasem în ceva însă nu simțeam.
   De fapt nu simțeam nimic doar un gol infinit și singurătate . O singurătate atât de adâncă că îmi era teamă că nu o să mai pot să ies din ea niciodată .

***

   Durerea era atât de mare încât până și să respir era o acțiune mult prea dureroasă . Totul durea . Fiecare parte din mine .
    După ce am căzut în seara aceea , nu știu cât am stat acolo , dar cumva am ajuns acasă și de acolo pustietatea s-a combinat cu durerea și intr-un fel era mai bine pentru că durerea era un sentiment, era mai bun decât nimic.

    ***

   Înmormântarea ei a fost peste trei zile . Imi aduc aminte că afară era o zi însorită, așa cum ii plăceau ei . A fost ultima zi însorită din anul acela .

    Familia ei stătea  lângă sicriu . Domnul Shaw își susținea soția care plângea tăcută. Cei doi frați mai mari ai ei stăteau alături de părinții lor . Toți cu ochii roși și plini de lacrimi . Toți cu privirile pierdute și în acele momente nu mă puteam gândii decât, unde e Dumnezeu în astfel de momente?
  Cum putea să le facă așa ceva lui Hope și familiei ei ? Cum putea să ia de pe acest pământ singurul lucru care conta pentru mine ? Singurul lucru care m-a făcut să vreau să trăiesc?
   Sicriul a fost închis , știam că așa ar fi vrut si ea  să fie , iar eu mă bucuram pe o parte de asta deoarece nu cred că aș fi putut să o văd acolo cu ochii închiși și pielea rece . Fără să respire , fără ca sângele să îi curgă prin vene , fără să mai poată să deschidă vreodată ochii și să vădă lumea iar lumea să îi vadă ochii ei albaștrii precum valurile mării .
   În timpul ceremoniei m-am uitat in jurul meu la toată lumea care a venit să îi ia rămas bun și mi-am dat seama că niciunul dintre ei nu o să mai apuce să facă asta vreodată . Eu știu cum a zâmbit, eu știu imaginea la care se uita inainte să închidă ochii pentru totdeauna, eu știu care au fost ultimele ei cuvinte . Eu am simțit ultima ei respirație. Am auzit ultima ei bătaie de inimă. Eu . Și cu toată astea nu aș putea să spun că mi-am luat rămas bun , așa că dacă eu nu am putut , toți oamenii aceștia nu aveau nici o șansă.
   La sfârșitul ceremoniei am ascultat condolenațele celor din jur , cuvinte încurajatoare , venite cu bune intenții dar de care nu aveam nevoie, cuvintele nu mă puteau ajuta . Nimeni nu putea .
   Doamna Shaw s-a apropiat de mine când toată lumea se pregătea să plece . Mi-a zâmbit înțelegătoare cu lacrimi în ochi și m-a luat în brațe . Am imbratișat-o strâns și ea a suspinat . Când s-a desprins de mine mi-a zâmbit iar eu a trebuit să îmi las privirea în jos deoarce zâmbetul ei semăna prea mult cu cel a lui Hope. Mi-a pus mâna pe umăr și m-a strâns încurajator:
-Imi pare atât de rău, Ryan . Ai însemnat atât de mult pentru ea . Te-a iubit .
   A dat din cap :
-Tu ai salvat -o .
  Am scuturat din cap si ochii mi s-au umplut iar de lacrimi :
-Nu, ea m-a salvat pe mine .
    Doamna Shaw mi-a zmabit blând și mi-a întins un plic . M-am uitat confuz la el :
-E de la ea .
   Am luat plicul cu mâinile tremurânde:
-Cum...?
-L-am găsit în geanta ei . Scrie numele tău pe el  .
   Am intors plicul iar în momentul în care am văzut numele meu scris de ea , am simiț cum mă lasă picioarele.
-Multumesc!
  Am spus cu vocea tremurândă.

     Am pus plicul pe noptiera din camera mea dar nu l-am deschis . Acel plic era o ultimă parte din ea la care mai aveam acces și imi era teamă că dacă o să îl desfac o să pierd și acel ultim lucru care mă mai leagă de ea .