Toate focurile

Capitolul 20

„În această tristă lume în care trăim, suferinţa vine la toţi, iar la cei tineri, aduce şi cea mai amară agonie, pentru ca îi prinde nepregătiţi."

Abraham Lincoln

CAPITOLUL 20

Acasă

A trecut prea mult timp ca prezența lui să mă mai influențeze în vreun fel. Singurul lucru care îmi înmoaie genunchii e țeava pistolului lipită de creștetul meu. Aș fi preferat să nu îl întâlnesc aici, acum, în felul ăsta.

Strâng pistolul între degete, deși e cât se poate de inutil, dar vreau să fiu pregătită. Nu mai știu ce are Sebah de gând; de fapt, nu știu dacă am știut avut vreodată. Coboară țeava pistolului de-a lungul spatelui meu, și se oprește la mijloc, apucându-mă de braț ca să mă întoarcă cu fața la el, țințând în continuare pistolul îndreptat spre mine. Privesc adânc în pământ sau în jur, numai nu la el.

Înghit în sec. El împinge mai mult țeava pistolului în stomacul meu, și înțeleg ce vrea.

Mă uit la el, ridicând din sprâncene.

  — Kaiden? șoptesc.

  — Stood, pronunță el glacial.

În întunecimea din jur, disting cu greu trăsăturile lui, însă îi pot simți privirea. Are un aer magnetic, care mă atrage și îndepărtează în același timp. E încruntat, și mă privește de sus, ca și când ar avea putere asupra mea. Nu spune nimic, dar aruncă o privire peste umărul meu, și apoi peste al său, uitându-se undeva înspre spatele casei. Deschid gura, vrând să-l întreb, la rândul meu, ce e în capul lui?, însă nu apuc. Ferestrele mari de la etajul al doilea explodează sub presiunea flăcărilor, iar eu și Kaiden ne adăpostim lângă perete. El se năpustește asupra mea, protejându-mă cu propriul corp, până când explozia se potolește. Pieptu-mi bubuie și-l apuc pe Kaiden de geacă, trăgându-l tot mai mult spre mine. Mă agăț de el ca de o ultimă speranță.

  — Ești OK? mă întreabă.

— Da. 

Dar nu mai sunt atât de curajoasă ca data trecută, când casa din Sicilia a explodat. Nu știu de ce, dar pericolul ăsta nu îmi place. Poate din cauza faptului că am trecut exact prin același lucru și când eu și Sebah ne-am despărțit. Dar nu mai contează. Trebuie să mă concentrez la lucrurile cu adevărat importante, însă faptul că am dat de Kaiden aici nu mă ajută deloc. Îl aud cum înjură printre dinți, și-mi amintesc nevoit de Sebah. Ne ridicăm atât cât să ne îndepărtăm în siguranță de casa pe care flăcările o cuprind tot mai mult, iar când ajungem dincolo de gardul înalt care părea mai puțin folositor când Claude l-a sărit din câteva mișcări.

Respir greu și privesc cu ochii mijiți cum forma geometrică a casei se pierde în arșița focului. Nu știu dacă să îmi fac sau nu griji pentru Nastas și Claude. Mă uit la Kaiden, aranjându-mi hanoracul mai bine la spate, acolo unde am strecurat pistolul. Nu e aici ca să îmi facă ceva rău, pentru că dacă ar fi fost așa, mi-ar fi făcut de mult. Își întoarce capul spre mine și mă analizeaza scurt din cap până în picioare. Nu mai simt nici gerul de afară și nici vântul care îmi biciuie obrajii.

E. Doar. Adrenalină.

  — Bucuroasă de revedere? întreabă el, gata-gata parcă să zâmbească.

Zâmbet? Ce absurd. E atât de ilar faptul că vrea să zâmbească într-un moment ca ăsta, ca și când am fi doi prieteni vechi, care s-au întâlnit după mult timp la o bere.