Toate focurile

Capitolul 24

Cele mai potrivite cuvinte sunt cele pe care nu le rostești.

Anonim

CAPITOLUL 24

Sebah Hank

În minte mi se repetă aceste două cuvinte: Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Sună atât de străin pentru mine, încât parcă nu ar fi fost rostite de buzele mele. Nu am spus niciodată, nimănui, cuvinte ca „îmi placi", „țin la tine" sau „te doresc". Când am ajuns la „Te iubesc"? Nu sunt, de departe, la fel ca cele pe care i le spun aproape mecanic lui Ashton. De fapt, lui Ashton nu i-am spus niciodată „Te iubesc", ci doar i-am răspuns cu „Și eu". Nici nu sunt sigură că știu ce înseamnă cuvintele astea și, mai ales, de ce trebuie să i le spun tocmai lui? Sebah nu e bărbatul pe care vreau să îl iubesc. Nu merită sacrificiile și sentimentele mele – tot ceea ce eu sunt. M-a trădat, m-a mințit și s-a folosit de mine în cel mai josnic mod posibil, așa că, din punct de vedere etic, nu merită nici să îmi îndrept privirea în direcția lui. E ca și când aș fi pronunțat cuvintele într-un moment de inconștiență totală, în care mintea mea și-a luat pauză și inima a profitat de răgaz pentru a se face auzită. Nu a fost un gest cerebral, rațional. Nici măcar nu a fost o decizie. A fost, din păcate, o clipă efemeră de sinceritate, și deși lucrul ăsta ar trebui să mă bucure, nu o face. Sunt speriată ca de moarte pentru că din momentul ăsta moartea nu mai e ceva inofensiv. Abia de acum încep să pricep de ce trebuie să rămân în viață.

Împotriva exasperării mele, laolaltă cu ura pe care o simt pentru Hank, iată-mă aici, stând încremenită în fața lui, privindu-l în ochi în timp ce degetul arătător îmi tremură pe trăgaciul pistolului lipit de tâmpla lui. E ciudat pentru că nici expresia lui nu e relaxată. Gestul meu, urmat de cuvinte, au fost ca două lovituri în plex pentru el. Una după alta. Cu toate că îi susțin privirea, memoria mea vizuală alternează între trăsăturile, atingerile și cuvintele lui – amintindu-mi treptat tot ceea ce înseamnă Sebah pentru mine. Totul se simte ca o revenire din comă. Și n-o spun ca și când nu aș ști cum e, pentru că, la naiba, știu cum e să te trezești din comă: te doare tot.

Tremurul insesizabil care îmi animă trupul e accentuat treptat de zâmbetul care înflorește pe buzele lui. Face un pas în spate, ca și când ar fi realizat, brusc, pericolul din fața lui. Mă cuprinde o panică adâncă, neștiind cum ar trebui să interpretez reacția lui. Înghit în sec și mână îmi coboară ușor, fără ca eu să o controlez în vreun fel, iar Sebah îmi ia cu atenție arma dintre degete. Cobor privirea în pământ, în timp ce aud cuvintele lui ca și când mi le-ar spune de pe celălalt mal al lacului:

— N-ar trebui s-o faci.

Strecoară arma la spate și se apropie din nou de mine, făcându-și prezența simțită mai mult ca oricând. Îmi spun că de asta am nevoie, dar apoi conștientizez cuvintele lui. Sebah îmi mângâie obrazul cu degetele, apoi mi-l cuprinde în palmă și cumva ajung la pieptul lui. Las totul deoparte pentru o clipă și îl strâng în brațe, alinându-mă cu căldura corpului său, cu respirația lui fierbinte în părul meu și cu strângerea fermă a brațelor sale în jurul meu. Mă scufund, literalmente, în acest moment, ajutată de liniștea profundă din jurul nostru, seninătatea cerului și adierea răcoroasă a vântului. Mă păcălesc din nou cu ideea că totul ar putea fi normal, în ciuda faptului că acum nu e.

— La naiba, Raegan, adaugă ca un murmur, oftând apoi într-un fel care îl face să pară vulnerabil. Nu ar trebui să mă iubești.

E aproape la fel de vulnerabil ca și mine.