Being Santa

Capitolul 8

needitat

Unu la mână: este trecut de ora unu. În 4 ore se presupune că sunt în picioare și pregătită să merg la cursuri, apoi să mă prezint la biroul lui Harry.

Doi la mână: cămașa mea are o pată enormă în apropiere de sânul stâng. În picioare am niște papuci de casă și, de noroc, am pe mine pantalonii mei confortabili de sport. Țin la ideea de a-i cere nota de plată de la curățătorie sau chiar o cămașă nouă.

Trei la mână: sunt obosită. Chiar sunt. Și încă nu am terminat prezentarea.

Patru la mână: e nepoliticos. Nesimțit. Comentează. Irascibil. Ce a făcut ca să merite atenția mea sau să mă facă să vreau să-l ajut? Dintre toate persoanele!

Cinci la mână: a început să picure! 

Dacă astea nu sunt motive întemeiate pentru care să-l arunc în șuturi până vis a vis, eu sunt mai catolică decât Papa!

Îi fac semn să aștepte. Închid geamul și mă asigur de somnul neîntrerupt al lui Cameron. N-aș vrea să se trezească și să dea nas în nas cu Horan. Nu cred că ar reacționa cumpătat. 

Pun furie în acțiunile mele, pentru a-i da de înțeles că nu mă încântă prezența lui. Nici nu mă chinui să aprind lumina din fața ușii, pentru că nu vreau să-i văd fața sau să creadă că vreau să stau la povești noaptea.

- Oricare ar fi motivul tău, să știi că nu cumpăr de la vânzători ambulanți, zic serioasă, cu mâinile la piept. Preț de câteva secunde, nu reacționează și e serios la fel ca mine, dar apoi buzele i se curbează într-un rânjet mic. Îmi mențin poziția și bat din picior, nerăbdătoare. 

- Am nevoie de ajutorul tău. E urgent, Harper.

Îmi ridic o sprânceană și pufnesc. 

- Ești sigur că nu te-ai lovit la cap? Aici nu e nicio Harper!

- Schimbă-ți papucii și mișcă-ți fundul, Harper! Nu avem toată noaptea la dispoziție. 

E nevoie să-mi adun maxilarul de pe jos. El nu pare să observe că e enervant și deranjant. Zâmbește și nu sunt sigură ce e în neregulă cu el. E somnambul? Are febră? Sau o fi luat ceva halucinogene? Asta e cea mai plauzibilă explicație pe care mintea mea o poate găsi la ora asta. 

- Ce naiba ți-a venit? Lasă-mă în pace! zic și dau să trântesc ușa, dar își pune palma pe suprafața tare. E mai puternic decât mine și mă face s-o deschid la loc.

- Poate altă dată, răspunde replicii mele degajat. 

- Te-ai drogat?

E pentru prima dată când îl aud râzând, ca și cum aș fi făcut cea mai comică glumă. Am impresia că râde de mine și tot ce face e să-și bată joc. Își dă capul pe spate, apoi își scutură capul. Îi fac semn să tacă, iar el zâmbește.

- Harper, trebuie să vorbesc cu tine. Nu plec de aici până nu mă asculți, spune cu o voce joasă și mă încrunt. Chiar nu îl înțeleg. Despre ce vrea să vorbim? Ce naiba, pe pământul acesta și în viața asta, am avea noi de vorbit?

- Te urăsc! mormăi și mă întorc în hol și-mi iau adidașii comozi și o umbrelă. Pot să jur că Niall zâmbește triumfător. Îmi dau ochii peste cap și iau cheile să încui ușa. De ce am acceptat să ies cu el, noaptea, singuri? Cine știe ce vrea să facă sau ce are în mintea aia întortocheată și neînțeleasă de mine. 

Mergem la stradă și el vrea să treacă spre casa lui, dar mă opresc. Mă privește confuz și eu îi returnez o privire rece. 

- Ai spus că vrei să vorbești cu mine, îi amintesc. El pare să fi uitat pentru un moment de asta, astfel că scoate un fel „Oh, da, așa era!". Vine spre mine și îmi prinde încheietura, apoi mă trage până la mașina lui.