Cartea sufletului meu

Ultima speranță

  După sinuciderea mea, am realizat că tot ce se întâmplat în capu'meu era adevărat. Toată lumea mă ura, mă uram pentru cicatricea de pe mână făcută dintr-o greșeală. Toată lumea a început să mă urască, mai ales după ce soția a vrut să divorțeze de mine pentru că...prea multe certuri și că o înșelam. Era geloasă chiar și pe soră-mea. Bine, nici ea nu era chiar un oricine avea o reputație de femeie puternică, inteligentă și frumoasă. Nu m-a prins niciodată cu o altă femeie. Totuși mă credea un afemeiat ce se uită și după tipele din imaginile din revista ei de machiaj. Soacră-mea a început să mă urască, dacă ar fi putut mi-ar fi dat o tigaie în cap, a încercat să dovedească că paranoica de fostă avea dreptate. Norocu' meu că n-aveam un copil cu aia.

La douăzeci de ani ani am început să înebunesc. Auzeam tot felul de voci în cap. Parcă mă urmăreau. Îmi era teamă să nu mă urmărească pe toaletă. Mereu comentau. Erau patru voci feminine și una masculină. Îi povesteam nevestei mele despre chestia aceasta, acum îmi dau seama de ce a vrut să divorțeze.

Nu m-am plâns niciodată de bani, lucram ca manager de restaurant. Toți oamenii îmi ziceau că n-am de ce să mă plâng. Am avut o soție frumoasă, am avut bani, aveam un tovarăș bun.

Îmi amintesc de Costel, nu-l vedeai niciodată cu o femeie în oraș, dar când venea vorba de mici și bere îmi făcea mereu cinste. Era de treabă, încă e. Îmi face o vizită în fiecare zi la mormânt. M-ia zis că restaurantul a dat faliment și că fosta a dat o petrecere pentru chestia asta, ce psihopată. Măcar Costel...un om ce merită respect. Mi se plânge în fiecare zi de chinurile prin care trece. Nu știam că are viață îngrozitoare, o avea și înainte de moartea mea...

Eram un om oribil...eram.