Răzbunarea

Good boys, yah!

Mi-e sete. Și mașina se oprește brusc. Din ea coboară băiatul răpitor care-l amenința pe unchiul Tom, și care acum tușește încet, înecându-se cu un miros puternic de benzină.
Deschide ușa în spate și mă atinge cu degetele fine pe braț, dar eu încerc să nu cad pradă răpitorului și mă smucesc de parcă n-aș vrea să mai fac nicio altă mutare greșită.
Încă îmi ține eșarfa la ochi, și înaintează, de parcă am fi mirii de la o nuntă, ținându-ne de braț. Îmi dă drumul la mână, poate din politețe și aud cum un zăvor este tras, la efectul sonor al căruia tresar dintr-o dată.
Mă împinge ușor spre interiorul clădirii ce-mi răcește pielea din ce în ce mai mult și încerc să aflu unde sunt. Văd cu puțin dintr-un ochi, un perete pe care se află o sumedenie de poze cu o trupă de muzică rock și un scaun, pe care mă așează omul care m-a luat.
Îmi dă jos eșarfa dar încă mă ține legată de mâini, și mai nou, și de scaun.
El se prezintă ca fiind Paul, răpitorul meu și care se învârte ca un titirez prin camera ce pare că nu se mai termină. Imediat cum îmi dă voie să privesc, imaginea lui angelică se proiectează pe retinele mele: niște ochi căprui, care mă priveau adânc, alcătuiau portretul fizic al unui tip aflat în fața mea, încă îmbrăcat, cu o jachetă de piele și niște blugi rupți, negri. În colțul gurii îi apare un rânjet și eu îmi întorc capul, căutând mai departe doar cu privirea cum să evadez de acolo.
-Să înțeleg că nu vrei să facem cunoștință... știu că te numești Anna, asta i-a scăpat unchiului tău pe gură când te-a sfătuit să fugi mai departe de mine.
-Dă-mi drumul! Țip eu nervoasă, încercând să mă eliberez de funii.
-Crede-mă, n-am...
Și el este întrerupt de trei băieți care vin dintr-o altă încăpere, toți îmbrăcați de parcă ar fi niște rockeri.
-Paul, nu așa se tratează oaspeții, men!
"Ce?" îmi spun derutată, fără un fir logic al întâmplărilor.