Răzbunarea

Eroare

Acest Paul, al dracului de frumos, cu zâmbetul lui fermecător se oferă să mă ducă acasă, oftând fiindcă nu i-a ieșit planul. Când ies din conacul acela răcoros, fără a mi se lega o eșarfă la ochi, obserb că seara și-a pus amprenta și întreb confuză: "Cât e ceasul?" iar cineva îmi spune: 10 fără 5 minute, domnișoară Anna.
-Oh, nu! Fir-ar...unde mă duceți acum?
-Acasă, răspunde un băiat cu o voce groasă, aflat lângă poarta principală.
-Fantastic! Spun mai încet, cu ironie, ca să nu stric situația mai rău de atât.
Tot drumul am stat în față, cu spatele la Paul și cu capul în geam, gândindu-mă doar la ce s-a întâmplat azi: am fost răpită, dar nimeni nu a profitat în vreun fel de mine și în plus, acum ajung acasă, vie. Asta o să îi zic și lui Tom, și mătușii mele? Că am scăpat teafără? Dacă deja m-au dat dispărută, și au sunat la poliție și au făcut felurite anunțuri?
Încet, câteva lacrimi se preling din ochi pe marginea nasului și un plânset surd distruge liniștea din mașină. Paul încetinește și îmi oferă din sacoul lui o batistă rafinată, din catifea vișinie, brodată cu un model in zig-zag pe margini. Întind mâna, indiferentă, iar degetele mele fine îi ating degetele lui, și un fior rece mă trece pe șira spinării. Ies din momentul palpitant, în care rămân tăcută și îmi trag brusc mâna, începând iar să plâng.
*Peste 10 minute*
Ajunsă acasă, ai mei mă așteptau pe prispă, cu câțiva vecini care îi consolau, spunându-le că eu voi fi bine.
Alerg ca o mielușică la ei și îi îmbrățișez călduros, spunându-le că mi-a fost frică azi de cele întâmplate.
Le-am băgat o minciună gogonată, precum că un bun prieten mi-a făcut o farsă pentru a-mi plăti cu aceeași monedă, totul s-a terminat cu o mică petrecere în grădina casei lui Vlad, fostul meu iar pistolul pus la tâmpla lui Tom, care putea să-l omoare din moment în moment era de jucărie, deși mă îndoiesc de asta.
La o săptămână după dispariția mea, am decis să uit de tot și să-mi continui viața. Este 1 iunie, 2005, prima zi de vară. Eu plec de dimineață de acasă, cu ghiozdanul în spate, încărcat de cărți la materii precum mate, fizică, desen, ca să ajung la prietena mea cu doi ani mai mare, care, câteodată mă duce la școală cu mașina ei, primită la majorat, la jumătatea primăverii.
-Ella, ești acasă? Haide, deschide, repede, mă grăbesc.
Ușa de lemn negru se deschide parțial cu un scârțâit ușor și dezvăluie fața blândă a servitoarei Greta, aflată la vreo 55 de ani.
-Bună ziua, Ella face duș momentan.
-Ok, nu-i problemă, pot să intru?
-Ăhm...
-Greta, deschidei ușa prietenei mele!
-Ok, mă scuzați, domnișoară Ella.
-Hei, Anna, intră! Ce mai faci? Mi-a fost dor de tine! N-ai mai dat niciun semn de viață, de ce ai lispit de la petrecerea orașului?
-Eh, am avut probleme... am fost....răpită.
Ella avea o tavă cu niște tarte, pe care brusc o scapă pe scări, și se întoarce cu fața la mine:
-Stai, ce?  Cum adică răpită?
-E ok, nu s-a întâmplat nimic, îi spun eu, cuprinsă, parcă, de un regret inocent, venit de nicăieri.
I-am povestit în detaliu ce s-a întâmplat și mă ia în brațe, începând iarăși să fie sentimentala pe care eu o iubesc, și-mi zice:
-Ce bine că n-ai pățit nimic! Ce m-aș fi făcut fără tine, Anna?
-Eh, probabil ai fi venit după mine, îi spun eu, râzând în colțul gurii.
Ella dă drumul la TV și acesta rămâne pe un post aleatoriu, nimerindu-se unul pe care se fac anunțuri cu privire la orașul nostru. Povestindu-i ce băieți am văzut în conacul acela vechi, dar frumos, ceva ne captează atenția:
"Bună seara, lume! Sâmbătă, 4 iunie 2005, trupa de rock numită "Arrow" își face prezența în centru, începând cu ora 20:00"
-Anna, e uimitor! Vii și tu, nu-i așaaa? Pleaseee, vino cu mine, pun pariu că o să-ți placă la nebunie!
-Daa, știu... sper că o să vin.
-Haide, ți-ar prinde bine să te redresezi, după ce ai tras.
Mă uit la ea, bosumflată:
-Ok, fie!
Azi, ca de 1 iunie, profii nu prea fac ore la liceu, avem câteva activități în fața liceului: umflăm baloane, pictăm copiii pe față sau le spunem povești uimitoare care marchează copilariile tuturor.