Labirintul Secretelor

Capitolul 4

După ce le-am povestit tot fetelor explicându-le că aceste coșmaruri au început imediat după ultima întâmplare care m-a făcut să plec, am reușit să le fac să meargă înapoi la culcare. În schimb, eu nu am mai închis ochii toată noaptea, gândurile care îmi roiau în cap nelăsându-mă să mai adorm. De data asta a fost un alt coșmar, de obicei erau aceleași care se repetau, dar acum a fost altul și asta mă face să mă gândesc de ce? Sentimentele de data asta au fost mult mai puternice. Frica îmi invadase fiecare celulă și chiar dacă eram trează, era de parcă aș fi așteptat ca în orice moment întâmplările din coșmar să devină realitate.

Dimineață era destul de devreme când am ieșit pe ușă lăsându-le fetelor micul dejun pregătit și cafeaua alături de care am așezat un bilet în care le explicam că am plecat mai devreme la facultate.

Mult timp după acea întâmplare eram speriată și credeam că cineva mă urmărește, devenisem suspicioasă la cel mai mic semnal de alarmă. Cu greu am reușit să îmi treacă cât de cât această teamă și chiar și așa o mică parte din mine încă era foarte atentă la cei din jurul meu.

Era foarte devreme și mergeam pe stradă cu gândul de a ajunge mai devreme la facultate  când dintr-o dată am simțit cum cineva îmi smucește mâna.

Mă panichez pe moment, nu e ceva ce se întâmpla de obicei și în general, nu prea mai lăsam persoanele să mă atingă.

Când m-am întors hotărâtă să îi reproșez persoanei respective gestul total nepotrivit, care credeam mai mult ca sigur că e un copil care m-a confundat, am avut un șoc.

Nu era nici pe departe un copil cum mă așteptam. M-am lovit de un bărbat înalt, care nu avea mai mult de 25 de ani, cu părul negru și o pereche de ochii de un albastru atât de închis, aproape abisal. Niște ochii pe care nu îi poți uita nici într-o viață, deși ai vrea, dar cărora le lipsea ceva, lumina vie ce joaca în ochii persoanelor. Lor le lipsea cu desăvârșire, era de parcă cineva o stinsese, iar în acel moment, am realizat fără să stau pe gânduri că voiam să aflu povestea acelor ochi cu orice preț.

Pentru câteva clipe nu am zis nimic fiind șocată, iar el doar mă privea fără să deschidă gura. Hotărâtă să aflu de la cel din fața mea de ce a făcut acel gest îmi fac curaj să deschid gura.

—Mă scuzi, dar s-a întâmplat ceva? întreb încercând să citesc ceva pe fața lui, dar fără prea mare succes. Ochii lui erau fixați în ai mei și asta începea să mă sperie. Mă privea prea fix.  Mă întrebam dacă cumva mă cunoaște și eu nu mai îmi amintesc de el. dar slabe șanse.

După câteva momente bune deschide gura și vocea lui îmi cutremură întreaga ființă. Puternică, răgușită și dură, o voce care i se potrivea perfect și care îmi făcea părul de pe mâini să se ridice. În timp ce vorbește nu își mută privirea de pe chipul meu.

—Te-am văzut de pe partea cealaltă a străzii, începe să îmi spună și deja încep să mă simt ciudat. Ochii tăi strălucesc, începe să vorbească profund, dar strălucesc atât de puternic, încât pare că toate sentimentele se adună în ei, completează cu o tonalitate serioasă și ochii lui pare că vor să citească prin mine. Trăsăturile feței lui nu schițează niciun gest și oricât aș încerca să îmi iau privirea din ochii lui, nu pot. E de parcă ceva mă obligă să privesc acei ochii care par atât de ireali.

Chiar și așa, când l-am auzit, am zâmbit deloc amuzată. Străinul din fața mea nu știa ce spune, habar nu are ce ascund ochii mei, așa că am deschis gura să îi spun ce cred, chiar dacă probabil nu avea niciun rost.

—Nimic nu e ceea ce pare. Tot ce poți să crezi că e concret, e de fapt atât de abstract, de improbabil, am spus hotărâtă de parcă eram un avocat care își susținea cauza. Lumina din ochii unei persoane, viața ei, sentimentele, niciodată nu sunt ceea ce par. Ele mereu sunt ceea ce acea persoana își dorește. Toți suntem actori în propria piesa, iar noi suntem singurii care decidem cum să ne jucăm partea. Fie lăsând lucrurile să se întâmple fără a interveni, fie luând atitudine și scriind propria poveste, am încheiat și am putut observa cum mă privea mirat, probabil nu se aștepta la un asemenea răspuns și ceva mă făcea să realizez că a prins apropoul subtil pe care l-am bătut cu privire la el.  Aprobă tăcut din cap cuvintele mele, iar cuvintele pe care le rostește în următoarele secunde mă fac să mă întreb dacă omul ăsta e în toate mințile.