O viață dublă

2.Damian

*CAPITOL EDITAT

Mă plimb dintr-o parte în alta prin fața biroului trecându-mi stresat mâna prin păr. Când ajungeam mai aproape de ea, atunci o pierdeam din nou. Trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Trebuie să o găsesc și să o țin lângă mine.

— De ce a-ți trimis-o acolo? Îl întreb eu pe Don într-un final, oprindu-mă cu fața spre el.

El oftează apoi se ridică de pe scaun și ocolește biroul ajungând în fața mea.

— Pentru că e minoră Damian, și școala cu internat era cea mai bună soluție de a o ține în siguranță.

Dau în semn de negație din cap. Nu avea cum să fie în siguranță într-un loc ca acela. Nu aveam încredere în absolut nimeni, mai puțin într-o școală idioată.

— Nu e în siguranță singură acolo, am spus.

— De aceea tu cu Cartlon vă veți duce sub acoperire ca profesori acolo și o să aveți grijă să fie în siguranță, mi-a răspuns oftând.

Don s-a apropiat de dulapul din partea opusă a încăperii, a deschis un sertar, scoțând un dosar pe care l-a răsfoit preț de câteva secunde apoi ni l-a întins.

— Ce e cu ăsta? Întreabă Cartlon arătând cu capul spre el.

— Sunt toate informațiile despre ea, ce pot să fie deșteptu-le?! Strigă Don sătul de amândoi și probabil nerăbdător să-l lăsăm dracului împace. Tuker, ia-l pe prietenul tău și plecați din biroul meu, continuă el așezându-se din nou la birou.

Nu mai spun nimic și îl trag pe William după mine ieșind afară. Ne urcăm în lift iar eu deschid dosarul, imaginea fetei aflându-se pe prima pagină. Brigitte Evans, șaptesprezece ani, părinții decedați în urma unui accident de mașină acum două săptămâni. Totul este clar și incredibil de imaculat. Sunt buni, deci și periculoși. Numai gândul că o să fiu din nou aproape de ea mă face să mă mai relaxez, dar nu de tot.

— Asta e destul de serios, așa-i? Mă întreabă William când ajungem la parter și ușile se deschid în fața noastră.

Ieșim din clădire și mă opresc întorcându-mă cu fața spre el.

— Așa se pare, până la urmă ei nu se joacă niciodată.

Și spunând asta mă întorc cu spatele la el și mă îndrept spre mașina mea. William e un tip de treabă, însă nu i-a lucrurile prea în serios. El nu înțelege întru totul gravitatea situației în care ne aflăm și ăsta era ultimul lucru de care ar fi trebuit să mă îngrijorez.

Deschid portiera și intru. Scot din torpedou un mobil și apelez singurul număr memorat. După câteva tonuri, Chardon răspunde.

— Ce s-a întâmplat?

— Mă vor trimite acolo, spun eu.

— Când?

— Cât mai curând.

După scurta convorbire, închid de tot telefonul apoi îl trântesc din nou în torpedou și pornesc mașina demarând de pe loc, îndreptându-mă spre centrul orașului Detroit.

Ajung în scurt timp în fața blocului în care stau și parchez pe locul obișnuit. Cobor iar când ajung în apartament trântesc dosarul, cheile și telefonul pe măsuța din living apoi mă bag direct la duș.

Gândurile nu îmi dau pace nici măcar acolo. Sunt îngrijorat, stresat și sper ca toată șarada asta să se sfârșească cât mai repede. Dar ceva îmi spune că abia a început.

***

Dimineața următoare, sunt trezit de mobilul care sună fără încetare. Mă frec la ochi apoi mă uit la apelant iar când văd că e William îi ignor apelul și mă ridic pe marginea patului. Nici măcar nu știu cum am adormit seara trecută.

Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp m-a extenuat prea mult și tot ce pot să fac e să sper că o să ieșim din tot rahatul ăsta cât mai repede. William sună din nou, iar de data asta îi răspund.

— Fă-ți bagajele prietene, mâine dimineață plecăm spre Atlanta, îmi spune el neobișnuit de vesel.

Închid imediat și mă ridic din pat. Îmi strâng cât pot de repede toate lucrurile și îl sun pe proprietar să vină să îi dau cheile de la apartament. Timpul e scurt și sunt o grămadă de lucruri pe care trebuie să le fac așa că nu pierd vremea.

După un duș rapid mă îmbrac cu o cămașă și o pereche de blugi și după ce înmânez cheile proprietarului o iau din loc și pornesc spre Chardon. Cum am mai spus, timpul e prea scurt și nu îmi permit să îl irosesc.

N.A. Deci...ăsta este şi capitolul doi. Sper să vă placă. :D

Pupici! :*