Prizonieri în timp

Capitolul patru

A doua zi dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, de la somnul, sau mai bine zis nesomnul de care am avut parte, căci m-am trezit de cel puțin zece ori pe parcursul nopții. Soarele strălucește, iar cerul e senin, se pare ca astăzi chiar va fi o zi frumoasă. Nu că m-aş putea bucura de ea oricum. Mă ridic şi mă aşez pe marginea patului, privind în gol, aşa cum făceam dimineața când mă trezeam să plec la liceu, rezistând cu greu impulsului de a mă băga din nou sub pătură. Uşa se deschide încet şi Irryia intră, ţinând în mâini o tavă cu mâncare.

-Bună dimineața! Ați dormit bine?

Vocea ei e veselă şi un zâmbet timid îi însoțește chipul. Nu știu dacă aşa e ea de obicei sau dacă doar încearcă să mă facă să mă simt mai bine. În orice caz, optimismul ei nu e foarte molipsitor.

-Nu tocmai...răspund răgușită şi mă întind după pocalul cu apă.

-Din cauza furtunii nu-i aşa...? întreabă îngrijorată, însă eu păstrez tăcerea. Nu vreau să mă gândesc la nimic ce are legătură cu seara trecută. Nu încă, cel puțin. Mă aştept să plece, ca de obicei, însă ea rămâne în picioare în timp ce eu încep să mănânc. Pare ca vrea să-mi spună ceva, dar nu știe cum.

-După ce mâncați, aş fi vrut să vă arăt castelul.

-Chiar trebuie? întreb fără tragere de inimă. Nu-mi surâde ideea să ies din camera asta, să dau peste alți oameni.

-Doar nu vreți să rămâneți aici toată ziua, nu? încearcă ea să mă convingă.

Are dreptate totuși. Dacă mai stau mult închisă, cu nimic altceva să-mi țină companie decât gândurile mele încurcate şi pereții ăştia urâți, o să o iau razna.

Oricât aş încerca, nu pot scăpa de sentimentul că sunt o prințesă pierdută atunci când păşesc printre zidurile acestui castel. De data aceasta îmi dau voie să admir totul, arhitectura, felul în care sunt dispuse încăperile, cât şi faptul că e de-a dreptul uriaş. Destul de ciudat, acum nu mă mai înspăimântă, ci îmi oferă un vag sentiment de siguranță. Străbatem holuri, coborâm trepte, din nou şi din nou. Irryia îmi arată sala tronului, pe care o ştiam deja, bucătăria, cămara, atelierele şi camerele de locuit suplimentare . Îmi spune că în turnul principal sunt păstrate bunurile şi proviziile, şi tot în acesta se găsesc şi camerele familiei regale. Camera ei e undeva în apropiere de bucătărie, întrucât majoritatea timpului şi-l petrece acolo. Realizez că mai sunt încă multe încăperi pe despre care nu mi-a spus nimic, însă nici nu cred că este treaba mea să întreb. La final, îmi arată biblioteca. Nu este imensă, ca în filme, însă mai mare decât m-aş fi aşteptat. Cărțile sunt aranjate cu atenție pe rafturi, groase, cu litere aurii pe cotoare, unele şterse de tot de vreme. Iau un volum gros şi îi citesc titlul: Cronicile ținutului Forres. De la regele Tybalt I până la Tannin al doilea. Răsfoind-o, mi se dezvăluie ani de istorie despre care am învățat doar vag la liceu, aici totul este cu mult mai detaliat, doar mă aflu direct la sursă. Realizez unde am mai auzit numele Forres- tot la lecțiile de istorie medievală cărora nu le-am acordat destulă atenție, deşi acum îmi doresc să o fi făcut. Acum aş fi ştiut mai multe despre regatul care a fost cândva în locul micului meu oraş.

-Eu trebuie să plec, dar puteți sta cât doriți. Vă descurcați să găsiți drumul înapoi?

Aprob din cap în direcția ei, prea captivată de paginile din fața mea. După ce Irryia pleacă, mă aşez pe jos, cu cartea în brațe. Trec peste numele fiecărui rege şi lucrurile importante pe care le-au făcut în timpul domniei. Despre cel de acum nu aflu foarte multe. Tannin al doilea a urcat pe tron la vârsta de douăzeci şi opt de ani. A fost căsătorit cu prințesa Alys Doran, care a murit zece ani mai târziu, răpusă de boală. Au avut doi copii: Landon şi Tristan. Ochii îmi cad pe ultima frază. Doi copii?! Avalon nu mi-a spus că Tristan are un frate. Dacă așa e, ce s-a întâmplat cu el? Unde e? Din ce în ce mai multe întrebări şi suspiciuni îmi invadează mintea. Îmi notez în gând să îl întreb despre asta, când va mai veni ocazia. Răsfoiesc în continuare şi alte volume, toate conținând povești ale faptelor unor oameni de care nu am auzit vreodată. Încerc să caut ceva despre prințesa Alanna, ceva care să mă ajute să-mi dau seama cum a reușit să mă aducă aici şi cum aş putea eu să-i fiu de ajutor. Nu ştiu nimic despre cei care o țin captivă, cei cu care ținutul e în război. Nomazi, aşa i-a numit Avalon. Şi chiar dacă aş şti, ce aş putea face eu? Am avut noroc că nu am fost executată. După cum era de aşteptat, nu găsesc nimic. Când sunt pe cale să renunț, dau de un arbore genealogic al familiei regale, într-o carte ce pare mai nouă decât celelalte. Urmăresc cu degetul descendențele, cele două linii care pornesc de la Tannin şi Alys, una pentru fiecare fiu, apoi linia care îl unește pe Tristan cu Alanna... Am un şoc când îi citesc numele. Degetul îmi îngheață pe pagină și nu reușesc să procesez. Alanna Amser. E numele scris cu litere înclinate pe hârtie. Aelia Amser. E numele pe care îl am scris pe buletin, pe certificatul de naștere, numele la care răspund de-o viață. Simt cum mi se face rău şi mă panichez inexplicabil. Închid cartea şi o pun înapoi de unde am luat-o, apoi ies din cameră, cuprinsă brusc de o senzație de claustrofobie. Merg, merg şi iarăși merg, paşii mei răsunând zgomotos în liniștea din jur. I-am spus Irryiei că mă descurc să ajung în camera mea, însă acum toate coridoarele mi se par identice şi nu am idee încotro mă îndrept. Tot mergând, aud ecourile unor voci puternice. După următorul colț dau peste Avalon şi Tristan, prinşi în mijlocul unei discuții aprinse.