Oglinzi întoarse

13. Magie de toamnă (🦇 - II)

Capitolulul 2 -  Doar o zi de toamnă

          Mi-am început lucrul de mai bine de două ore, dar capul tot îmi vâjâie. Cred că mă îmbolnăvesc pentru că mă scutură, din când în când, şi câteva frisoane. Încerc să mă concentrez, deşi visul de azi-noapte tot nu-mi dă pace. Credeam că am scăpat de sentimentele mele pentru ea, dar se pare că încă mă bântuie amintirea ei.

          Nici nu ştiu ce este mai rău, să fiu o jucărie în mâinile ei sau să-i suport absenţa...

          — Bună ziua tuturor!

          Godzilla a intrat pe nesimţite pe uşă şi vocea lui hârşită mă zgârie din nou pe creier. Ce mai vrea de data asta? Cred că a venit să îi certe pe cei care nu au mers la tâmpenia lui de petrecere de Halloween. „Mergem să socializăm!" Pe naiba socializare când eşti rupt de oboseală... Dacă aş avea mai mult timp liber m-aş întinde pe pat şi aş sta cu ochii în tavan până când creierul meu ar capitula şi ar spune: „Stop! Acum merg să dorm!". Dar aşa, tolomacul nu ştie că este timpul să tragă obloanele şi stă treaz ca prostu'.

          Tolomacul? Ce vocabular ciudat am de la un timp!

          —Permiteţi-mi să mă prezint! Sunt noul manager şi îmi doresc mult să ne înţelegem şi să reuşim să ducem la capăt proiectele începute. Şi, de ce nu, să începem împreună altele mai complexe şi care sa aducă un profit mai mare firmei.

          Ce naiba e asta?

          Mă întorc uluit şi o văd lângă şeful meu chiar pe cea care mi-a tulburat somnul în noaptea ce-a trecut.

          Ce caută Ea aici?

          Şi deodată îmi amintesc... Toate acele întrebări pe care le punea în trecut despre domeniul în care lucrez, despre performanţele mele şi ale echipei mele. Credeam că este doar amabilă, dar ea era interesată să cunoască mai multe amănunte din culise. Normal, îşi pregătea intrarea!

          Ce fraier am fost! Ea răspundea mereu evaziv la toate întrebările mele, dar eu spuneam tot de parcă eram la spovedanie! Acum îmi va da penitenţă pentru „păcatele" săvârşite!

         Privirea femeii pe care am iubit-o (şi poate că o mai iubesc, naiba ştie şi asta mă torturează acum) trece peste mine senină ca şi cum nu m-ar recunoaşte.

         Se joacă... Tipic. Este felul ei de a se purta, dar nici eu nu mă las mai prejos. Dacă tu nu mă cunoşti, nici eu nu mai ştiu cine eşti. Am uitat, na!

          Plin de orgoliu şi de ambiţie îmi reiau lucrul, deşi literele şi graficele îmi joacă în faţa ochilor. Îmi aud în urechi pulsul ceea ce mă face să cred că am tensiunea undeva spre 20 (este posibil!?).

         Godzilla începe să-i prezinte pe colegii mei de birou.

         — Domnul Berezoi, doamna Radocea, domnişoara Prandea...

        Se apropie!!! Tensiunea îmi înfundă urechile şi deja văd totul ca în ceaţă. Sunt un gheţar! Sunt un om de zăpadă! Nu mă afectează minciunile ei! Nu o cunosc!

         — Şi dumnealui este... Andrei Tudoran, colegul nostru genial!

         — O, n-am ştiut că avem şi un geniu în echipă! Vocea Ei este ironică. Întorc capul spre ea şi, fără să-mi dau seama, buza de sus mi se răsfrânge dezvelindu-mi caninii. Bag de seamă că acum pare mai mult un rottweiler, decât un savant! râde Ea în continuare, iar eu - spre marea mea ciudă - nu sunt în stare să scot decât un mârâit pentru a adeveri şi mai bine spusele ei.