O fată nouă în oraș

37)

Și... Luni. După cină, unde mama și Max au fost foarte tăcuți și secretoși (oare ce ascund?), ceilalți au plecat și eu am încercat să dorm. Am încercat fiindcă nu am avut prea mare succes. Am citit puțin dintr-o carte, m-am mai uitat puțin pe net, m-am jucat cu Ursulică (ursul meu de când eram mică), am ținut-o pe Iuna trează cât am putut, dar nu a rezistat mult, și, pe la 4 dimineața cred, am adormit. Păcat că nu am auzit ceasul... Mama a venit la mine in cameră să mă anunțe că în 10 minute încep orele.

Eu: De ce nu m-ai trezit mai devreme?

Mama: Credeam că ești trează. Doar vorbim de tine care te trezești mereu la ore extraterestre.

Eu: Nu am timp de vorbă! am țipat în timp ce mă îmbrăcăm și îmi aruncam cărțile în ghiozdan.

Mama: Va trebui să iei autobuzul. Mașina noastră s-a stricat.

Genial! Dacă mai și cad pe drum o să fie cea mai minunată luni...

I-am spus rămas bun mamei în grabă și am fugit, pe jumătate desculță, spre școală. Mai aveam 2 minute și începeau orele. Am alergat de zici că eram urmărită de o bandă de infractori.

Încă 1 minut și două străzi... O stradă... Gata! Liceul e chiar în față. M-am calmat și m-am îndreptat spre poartă. Nuuuuuuu! Paznicul a încuiat-o deja... Ce pot face?

M-am uitat spre geamul clasei mele. Un copac avea ramurile destul de bune pentru a mă cățăra pe ele. Bine că făceam asta des la bunici când eram mică... Când eram mică... Acum, se pare că nu mai e așa ușor. Nici nu m-am mai uitat la ceas, știam că întârziasem.

M-am agățat de crengile care stăteau pe deasupra gardului și ieșeau pe trotuar și m-am cățărat pe ele. Apoi am escaladat alte crengi, care păreau mai solide, și am ajuns în dreptul geamului. M-am dus spre fereastră, clătinându-mă spre vârful ramurii și m-am uitat înăuntru. Profa nu venise încă. Poate mai am puțin noroc. Am bătut în geam și am văzut-o pe Andreea cum sare din scaun și se uită speriată la mine. Îi fac semn să deschidă mai repede. Toți colegii, logic, se adunaseră să vadă. Minunat... Acum o să vorbească despre asta în următoarele zile...

Odată intrată în clasă, în afara faptului că toți șușoteau sau încercau să mă ajute, Andreea m-am condus în bancă.

Andreea: Cum ai? Ce? Cum?

Eu: Îți explic imediat. Doar dă-mi niște apă. Mor de sete.

După ce mi-am potolit setea, am fost nevoită să le răspund băgăcioșilor pentru a nu mă pârî profei, care intrase la un minut după escaladarea mea fastuoasă. Andreea nu a comentat nimic. Nimic până la pauză.

Andreea: Cum ai? De ce?

Eu: M-am trezit târziu...

Andreea: Te-au răpit extratereștrii?

Eu: Nu... De ce?

Andreea: Tu NU te trezești târziu.

Eu: Uite că acum am făcut-o. Doar nu am putut să dorm.

Andreea: Ce te-a frământat?

Eu: Max...

Andreea: Chiar! Cu toată agitația cauzată de tine, apropo, încă mai ai frunze în păr, am uitat de el.

Eu: De ce ar lipsi de la școală?

Andreea: Poate e tot mama lui.

Eu: Mama mi-a spus aseară că nu era nimic grav și că azi o externează. Trebuie să fie alt motiv.