Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XV

       Nu e ironică viața asta? Când am cunoscut-o nu știam cum să o scutur de pe mine, iar acum mă dau peste cap să o conving să rămână aici. De ce ar vrea un om normal să renunțe la clima de aici, pentru crivățul din Rusia? În câteva ore merg după ea să o scot la cină, dar nu am nici o idee unde să o duc. Din cât am reușit să o cunosc, restaurantele de fițe nu o vor impresiona. Iar eu trebuie să recunosc, că acolo era punctul meu forte, în extravaganță.

       Stau la masa din bucătărie și îmi storc creierul pentru o idee, care se încăpățânează să nu apară. În schimb, apare Rosario.

       — Juan, ești acasă? În ultimul timp nu prea te-am văzut pe aici.

       Așa este, am cam absentat. Angajamentul luat față de Aimee mi-a ocupat destul de mult timp, iar cât îmi rămânea liber am ales să îl petrec cu Svetlana.

       — Da, am o problemă.

       — Ce s-a întâmplat? mă întreabă îngrijorată.

       — Svetlanei i-au scos ghipsul azi...

       — Ooo, asta este o veste bună, de ce ar fi o problemă? mă întrerupe.

       Pentru că nu mai are nevoie de mine și vrea să plece la mama naibii.

       — Nu e o problemă asta, Rosario, doar că am invitat-o la cină și nu am idee unde să o duc. O cunoști și tu, e total opusul a tot ce am întâlnit până acum.

       Nici Aylin nu se înmuia la gesturi grandioase, dar era mult mai feminină, astfel încât îmi era ușor să găsesc lucruri care să îi placă.

       Aylin... Poate ar trebui să anulez tot și să o las pe Svetlana să plece...

       — De ce nu o aduci aici? Îi gătești tu, mă scoate din gânduri doica mea.

       — Ce aș putea eu să-i gătesc? întreb râzând. Cred că aș reuși să ard și apa.

       — Nu râde, că vorbesc serios. Poți să faci paste, oricine le poate face, iar ea cu siguranță va fi impresionată.

       — Da, dacă nu cumva îi dau foc... îngân mai mult pentru mine.

       — Nu o să-i dai foc, îți pregătesc eu tot, îți las și rețeta.

       Ce bine aude. Oricum neavând nimic mai bun în minte, merg pe mâna ei.

       Câteva ore mai târziu sunt în fața casei Svetlanei, și sun nerăbdător la ușă. Îmi amintesc prima dată când am fost aici, plouat tot și sperând să nu-mi deschidă.

       Timpul chiar schimbă lucrurile.

       Și pe ea! Rămân cu gura căscată când ușa se deschide și în fața mea apare o femeie extrem de frumoasă, machiată discret, cu părul lăsat pe spate și cel mai surprinzător, îmbrăcată într-o rochie simplă și cu tocuri în picioare.

       — Uau, e tot ce pot spune.

       — E de rău? întreabă nesigură și se îmbujorează.

       — Nu! E de foarte bine, arăți minunat! exclam încântat.

       Știam că este frumoasă. Când am renunțat la încăpățânarea de a o vedea urâtă, așa cum nu e, am putut să descopăr o femeie încântătoare. Acum însă e diferită. Pare că zi de zi descopăr ceva nou la ea, și cu fiecare descoperire nouă îmi place din ce în ce mai mult.

       Îi întind mâna, pe care o prinde delicat și o conduc spre mașină. Îi deschid ușa și îi prind chiar și centura. Nu e pentru că ar fi nevoie, ci din dorința de a o atinge. Îmi opresc o mână pe mijlocul ei și mă pried în întunericul ochilor care mă privesc surprinși.

       Cedez dorinței și îmi lipesc buzele de ale ei. Știu că e posibil, foarte posibil să mă trezesc cu un refuz, ca ultima dată când am vrut să o sărut, însă merită riscul.

       Când îi simt buzele mișcându-se ușor, înțeleg că ceva e diferit, nu mă respinge, ci îmi răspunde. Mă sărută ușor, iar o mână și-o plimbă prin părul meu. Adâncesc sărutul și profit de nevoia ei de aer pentru a-mi strecura limba printre buzele ei întredeschise. O întâlnesc pe a ei și încep o tachinare dulce, un dans lent și provocator.

       Sunt mult mai aprins decât ar trebui dintr-un simplu sărut, așa că mă retrag ușor. Nu de alta, dar nu pare nici ea dispusă să oprească jocul și parcă nu aș vrea să facem dragoste în mașină în fața casei ei.

       — Mergem? întreb încă lipit de gura ei dulce.

       — Mhm, da, răspunde încercând să-și recapete suflul.

       Închid ușa, înconjor mașina, timp în care profit să-mi reglez respirația. Mă așez și eu pe scaun și pornesc. Deși sunt atent la drum, o văd cu coada ochiului cum mă privește fugar.

       — Unde mergem? întreabă cu puțin timp înainte de a ajunge.

       — Surpriză, răspund cu un zâmbet complice.

       — Mă duci la tine acasă? se încruntă privind pe geam și recunoscând drumul.

       — Poate...

       — Asta era surpriza? Ai pus-o pe Rosario la treabă să ne pregătească cina? întreabă din nou, de data asta complet neimpresionată.

       — Nu, surpriza e că te duc acasă, încui ușa și nu te mai las să pleci!

       Mă privește serioasă, mijind ochii și mă gândesc că am făcut o glumă deplasată. Planul era să se simtă bine, nu să o sperii și să vrea să fugă de mine.

       — Ah, e bine atunci. Oricum nu știu dacă vreau să mai plec, spune zâmbind și mutându-și privirea spre peisajul de afară.

     

      Și pentru că, aparent, m-a lovit inspirația, profit și scriu cât de mult pot. Am revenit la perspectiva lui, nu voiam să pierd asta. Cartea se bazează pe trăirile lui.

       Pup. ❤️