Despre oameni...

Să știi că le-am zis, timpul e un truc. La naiba, nimeni nu i-a învățat ce-i aia magie și s-au scurs ca nisipul din clepsidre încercând să-i dea un sens, o definiție. I-au făcut și un ceas. O limbă mare și una mică, se sărutau frantuzește ore-n șir... Până când, într-o zi, au fost despărțite, și de-a dreptul, nu doar pentru șaizeci de minute. Cine-ar fi crezut că plânsetul lor avea să rămână ticăitul secundelor într-un ceas digital? Să fie doar două puncte ce sunt mereu așa de aproape, dar nu se intâlnesc niciodată pentru că trebuie să despartă ora patru de cele două minute ale ei? Uite-așa, omul distruge dragostea eternă și o preface în ceva la fel de fals ca știința din magie. De ce n-am fost noi oamenii, magicieni? Măcar așa înțelegeam ce maica mă-sii e trucul ăsta pe care l-am numit timp. E păcat, dar n-avem cum să ni-l iertăm... E tristețe, dar nu o poți înlocui cu fericire... E firește, pur omenesc, aș zice, dar uneori mai și mint.