Despre iubire și alte depresii

Prolog

Îmi doream să scriu, înțelegi, îmi doream să scriu, cu pasiunea aceea frivolă a tânărului artist. Totuși, îmi era greu. Adesea, mă refeream în lucrările mele la acele biete creaturi, care, în cele mai nefavorabile momente, deveneau fără voia sau consimțământul lor obiecte firave într-un joc al iubirii, atât de tumultuos, încât, pe parcurs, devenea de necontrolat.

Am să încep prin a-ți explica faptul că, deși pare greu de închipuit, n-am fost din totdeauna așa. Îmi amintesc cu o oarecare melancolie de o Aramis micuță, atinsă de primele gene ale adolescenței, iubind din toată inima, cu un dor atât de puternic încât parcă îl resimt și azi, acum, când îți povestesc aceste lucruri. Să ți-l descriu pe cel iubit cu atâta înverșunare, acum, nu mai pot, întrucât amintirea-i e încețoșată și ascunsă printre câte alte iubiri am întâlnit, sau ocolit, de-a lungul timpului;

Am suferit mult în anii aceștia, singurii din întreaga mea existență ce merită menționați. De învățat, nu am învățat prea multe; totuși, am înțeles că, deși e crud și, oarecum lipsit de sens, trebuie să fugi mai repede decât cei de vor să te rănească, cu sau fără intenție; trebuie să le gândești mișcările și să fugi, cât te țin picioarele, în alte direcții ale labirintului.

Vezi tu, toată viața, doar asta am știut să fac; m-am complăcut în cele mai mizerabile caractere pe care sufletul uman le-a putut concepe, bucurându-mă de bucuria lor și acceptând umil durerea și suferința pe care mi le provocau, ei sau alții; nu sunt un om model, iar singurul păcat pe care nu-l posed e cel al geloziei; mulțumesc unui Dumnezeu în care nu cred și pentru atât, îmi opresc cu suspin lacrimile, și merg mai departe. Da domnule, „ sunt un om modern, și am o înclinație puternică spre autodistrugere