Colțuri de poveste

Fantezie - Magie

                      Regatul zânelor

    De ce nu pot avea și eu o viață mai palpitantă? De ce trebuie să fiu atât de banală?

      Mă arunc plictisită pe pat, cu fața în jos și oftez zgomotos. Scap până și un țipăt, când îmi afund nasul în perna moale. Toate prietenele mele se laudă cu viața palpitantă și plină de fantasme. Cu iubiții lor faimoși, cu noile lor mașini luxoase... Mai pe scurt, cu tot ceea ce au ele.

        Nu am fost și nici nu sunt o fată de bani gata. Tot timpul am muncit pentru ceea ce mi-am dorit. Am muncit să termin niște studii, am clãdit cu greu mica mea firmă de genți pentru dame. Sunt o persoană plictisitoare, ce nu face nimic înafară de proiecte și schițe pentru noi și noi modele de genți.

        Dacă tot sunt atât de plictisită încât să nu mai știu ce să fac cu timpul meu liber, decid să-mi iau o carte din imensa mea bibliotecă și să ies afară în curte. Degeaba am o casã imensă, cu o curte ce se întinde pe mii de metrii, dacă nu am timp să profit de ele.

        Iau o carte la întâmplare, una cu o copertă neagră și banală. Cu scrisul mare și auriu. ,,Palatul zânelor" este o poveste ce mi-o citea mama pe când eram mică, dar niciodată n-am citit-o eu însămi. Mă așez pe leagãnul ce este agățat de crengile nucului bãtrân și deschid coperta cărții. Dau peste niște litere vechi, cel mai probabil, datând de undeva de prin anii douăzeci și ceva. Nu reușesc să descifrez nimic și mă dau bãtută. Mă pregătesc să dau la pagina urmãtoare, când o rafală de vânt îmi flutură pãrul lăsat liber și un fluerat stins, se aude de undeva din spatele meu.

          Închid coperta și pornesc spre salcia ce își apleacă coroana până la covorul moale format din iarba tânără, crescută de abea câteva zile. O privesc cercetãtor, căutând vreo pasãre sau ceva ce ar putea scoate acele fluierături, dar nu gãsesc nimic. Mă rãsucesc pe cãlcâie și chiar înainte să ating pãmântul cu talpa piciorului, flueratul se aude din nou.

       — Cine e acolo? Nu mă mai abțin și întreb de îndată ce-mi refocalizez privirea pe ramurile salciei.

        — Anais... Prințesa țărâmului însorit, avem nevoie de tine, majestate!

          Nu știu de unde vine aceea voce suavă și delicată, dar parcă sunt atrasă de o forță invizibilă spre tulpina imensului copac. Dau câteva ramuri la o parte și în fața mea, magia își face apariția, un drum de un verde închis se întinde falnic la picioarele mele, îndemnându-mă să pãșesc spre ceea ce dorește să-mi arate.

         Cu o reticență imensă, încep să înaintez spre acel loc unde mã simt atrasă precum un magnet. Nu pot să nu rămân mută de uimire, când văd imensa pajiște ce se așterne majestoasă în fața mea. Totul e magic.

          — Cine ești și cum ai ajuns în lumea noastră?

          În fața mea, apare o ființă cum numai în povești mai găsești. Are aproape aceeași înălțime ca și mine. Are părul șaten și prins pe cap cu diferite flori, formându-i o semilună pe partea dreaptă. Genele foarte lungi și dese, ce-i conferă un aspect de floare și culoarea pleoapelor de un roz deschis, te face să te gândești la acele zâne din desenele pentru copiii mici.

          — Sunt...

          Nu apuc să spun nimic că se pornește spre mine ridicând un deget amenințător. Mă dau un pas în spate și când să-l fac și pe al doilea, mă împiedic de rădăcinile unui copac și cad în fund, sprijinită cu mâinile de iarba moale, fiind poziționate puțin mai în spate.