Colțuri de poveste

Păcatul meu II

       Din acea nenorocită de zi, în care m-am lăsat subjugată de ceea ce am simțit înăuntrul meu, de hormonii ce au început să urle mai rău decât la o adolescentă, nu mai reușesc să mă gândesc la nimic coerent. Tot ce-mi apare în minte sunt atingerile lui, buzele ce-mi caută pielea și urmele înfocate lăsate în urma lor. Au trecut cinci zile de când nu am mai ieșit afară și nu am mai dat ochii cu el. Cinci zile în care mă torturez de una singură, iar soțul meu nici măcar nu observă asta. Spui că sunt un mobilier în fața lui și nimic altceva. O menajeră, asta am devenit în acest cuplu.

       Oare ce naiba s-a schimbat între noi în ultimele luni de am devenit atât de distanți? Oare să fie vorba numai despre problemele noastre financiare sau o fi vorba de mult mai mult. Trebuie să vorbesc cu Sebastian și trebuie să o fac cât mai repede cu putință. Strâng sacul de la mizerii cu o mână și bâjbâi dupa ața ce o are agățată de el.

      Până și scosul gunoiului a devenit o adevărată provocare. Nu vreau să-l văd, nu vreau să-l aud. Nu aș putea face asta. Nu după modul brutal în care am plecat imediat după ce am devenit una și aceeași persoană. Sau după zilele un care l-am ignorat și evitat intenționat. L-am văzut cum mă caută cu privirea. L-am surprins când mă căuta în grădină, ca mai apoi să vină pe terasa casei si să încerce să vadă ceva prin geam.

      Iau sacul într-o mână și ies pe ușă uitându-mă în stânga și dreapta, de parcă tocmai aș fi pe punctul de a ieși cu ceea ce am furat din casă. Răsuflu ușurată când nu zăresc pe nimeni, decât o vecină ce mă privește urât, însă o ignor și mă îndrept spre locul unde se găsesc containerele. Când ajung din nou în casă, răsuflu ușurată, de parcă în tor acest timp mi-aș fi ținut aerul blocat în plămâni și doar aflându-mă între pereții casei reușesc să-i dau drumul.

      Când mă răsucesc cu spatele către ușa de la intrare, îl zăresc prin geamul care dă spre curtea din spate. Niciodată nu l-am analizat așa cum o fac în această clipă. Nu m-am uitat atât de insistent la el, pentru că nu mi-a păsat de aspectul său fizic. Însă acum, ochii mei nu doresc să-i părăsească corpul. Umerii lați, corpul destul de proeminent, deși știu sigur că nu merge la sală, te fac să înghiți în sec, chiar dacă nu-ți dorești asta. Nu aș putea să spun cu exactitate ce formă are fața sa, pentru că i se vede din cauza micii bărbi ce o are. Oare așa a fost și când am căzut în păcat alături de el?

      Are o postură ce impune respect. Impune frica celui ce ar dori să-l contrazică. Cu cât mă uit mai mult la el, cu atât îmi dau seama că e înalt. Al naibii de înalt. Asta de ce nu am observat-o până acum? Atât de oarbă am fost în privința a ceea ce mă înconjoară, încât nu am mai făcut atenție la nimic?

       Se oprește pe terasă și încearcă să pătrundă cu privirea în casă. Mă ascund în bucătărie, știind că nu mă va putea observa. Își duce mâna în par și pare că înjură, deși nu sunt sigură de asta. Gestul lui, o Doamne, mi-a trezit ceva ciudat în stomac și am impresia că toate intestinele mi s-au ridicat în gât. Urăsc senzația aceasta atât de plăcută. Atât de euforică. Nu e bine ceea ce simt acum și numai privindu-l. Nu e bine! Îmi acopăr fața cu palmele și oftez. Trebuie să-mi revin și cât mai repede cu putință!

        Când deschid ochii, văd o pată pe geam și el nu mai e nicăieri. Cu inima bătându-mi în urechi și cu pulsul accelerat, mă apropii ușor de ceea ce pare a fi o hârtie lipită de sticlă. Privesc peste tot în jur, de parcă afară s-ar afla cel mai periculos ucigaș și mi-ar fi frică să nu mă omoare. Însă afară chiar este posibil să fie un ucigaș, ucigașul inimii mele. Parcă respir ușurată când observ că a plecat, însă îmi simt inima în gât și cred că dacă în acest moment aș auzi fie și mișcarea unei pisici, aș face un atatc de panică.