Năzuinţa

Capitolul 10 - O nouă problemă

CEDRIC

          Dimineaţa a trecut atât de repede încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora prânzului, iar eu eram lihnit de foame.

          Am parcat maşina în faţa şantierului de construcţie şi am coborât. Furtuna de noaptea trecută a devastat Bardmoor-ul. Nici atunci vremea nu era mai frumoasă, dar măcar nu mai ploua. Zeci de crengi erau aruncate pe străzi şi drumuri, iar coşurile de gunoi stradale care n-au fost prinse bine au căzut şi au împrăştiat gunoiul peste tot, iar vântul le-a dus mai departe la zeci de metri distanţă. Din acest motiv am şi venit la şantier, trebuia să văd ce pagube s-au produs.

          Când am intrat pe poarta de metal, în curtea plină ochi de BCA, pietriş, nisip, materiale pentru zugrăveală şi tencuială etc., l-am văzut pe metisul cu părul negru şi ondulat cum vorbea cu doi muncitori.

          — Hei, Sebastian, l-am salutat.

          S-a întors cu faţa spre mine şi mi-a zâmbit.

          — Bună ziua, domnule Irwin.

          — Cum merge treaba? Am fost azi de dimineaţă la firmă să semnez nişte acte şi am venit aici să văd dacă totul e în regulă.

          Mă uitam în spate lor la construcţia înaltă ce în jumătate de an ar trebui să fie un nou bloc de apartamente rezidenţiale. Era pe jumătate terminat. Structura primelor trei etaje era gata, mai rămâneau ultimele două.

          — Da, totul din câte am putut vedea este ok. Nu a fost afectată structura. Încă mai facem nişte verificări, dar pare că totul e bine.

          Am simţit cum mi s-a luat o piatră de pe inimă. Toată dimineaţa numai la asta mi-a stat gândul. Când am aflat că totul era bine, primul gând care mi-a trecut prin minte era să ajung mai târziu acasă şi să dorm ca un bebeluş.

          Proiectul acesta era unul de mare importanţă şi unul în care s-au investit mulţi bani. Investitorii nu erau oameni cu care te puteai juca, iar dacă ar fi apărut mari probleme, puteau să bage firma în instanţă pentru despăgubire. De aceea prudenţa şi atenţia erau imperioase, de altfel ca la orice proiect de mare anvergură şi nu numai. Orice proiect trebuia tratat ca şi cum ar fi ultimul şi cel mai important. Cu o gândire ca asta am pus bazele, împreună cu tata şi unchiul Patrick, firmei familiei, devenind cea mai apreciată şi de încredere în domeniul ei în întreg Bardmoor-ul şi nu numai.

          — Nici nu mă aşteptam la altceva, doar am ales cel mai bun şef de şantier, nu? i-am pus mâna pe umăr şi i-am zâmbit. Atunci ce spuneţi să luăm prânzul cu toţii?

          Şi-au aruncat priviri între ei, iar Sebastian m-a întrebat vădit afectat de ce am zis:

          — Cu dumneavoastră, domnule?

          — Da, cu mine. Ce are? Sunt prea inferior ca să mănânc la aceeaşi masă cu voi?

          — Nu, domnule. Cum să spuneţi aşa ceva? au sărit ceilalţi doi muncitori.

          — Atunci chemaţi toată echipa. Sunt lihnit, le-am răspuns cu zâmbetul pe buze şi încântat de ideea de a mânca în sfârşit.

          Mi-am luat telefonul din buzunar şi am sunat la cel mai apropiat restaurant ca să ne aducă o comandă mare de mâncare caldă.

          Ne-am adunat în scurt timp cu toţii într-un cort amenajat şi am început să mâncam imediat după ce a venit comanda. Eram la masă lângă metisul Sebastian, încercând să-mi termin supa de pui când am tot observat şuşoteli şi ocheade aruncate între muncitori în timp ce-şi terminau prânzul.