If Today Was Your Last Day

                                               * Așteptăm părerile voastre și sperăm să vă placă! *      

                                                                        PROLOG

            -Opriți-vă exact acolo unde vă aflați, copii! Arătați-mi niște acte! Acum! e ceea ce nu mi-am dorit să aud dinspre glasul răgușit.

-Mama voastră este bine, trăiește! e ceea ce mi-aș fi dorit să aud.

Și totuși, acum, rănile minții mele sunt încă vii și necicatrizate. Fiecare amintire îmi toacă și mărunțește inima, secvențele ce-mi fulgerează prin cotloanele întunecate și neexplorate încă, reamintindu-mi permanent ce s-a întâmplat, fără voința mea. Ca un bec ce pâlpâie neostenit într-un beci rece și încuiat. Ce n-aș da să-mi pot abandona memoria...

Astăzi s-au întâmplat multe. Dar nu la fel de multe ca atunci. Ca în acea zi. Înșfac pixul cu capacul vinețiu ros, și sunt conștient ca voi avea nevoie de unul nou - atât de îngândurat am fost. Poate că ar fi trebuit să scriu cu creionul, astfel cuvintele s-ar fi putut șterge - întreaga mea mâhnire. Dar poate că-i mai bine așa. Trecutul nu mai poate fi șters. Nici rescris. Doar uitat. Înainte să scriu, o iau din nou de la început. Aproape...

4 Septembrie

Decid să mă furișez din cameră abia la al treizeci și optulea țipăt al memei. Întotdeauna țipetele se aud din bucătărie. Mă arunc din pat, iar așternuturile se înalță spre tavan ca niște ciori croncănitoare. Cad la loc nevătămate, iar eu apuc clanța și o apăs încet, dar nu mai contează. Oricum nu mă va auzi nimeni în acea zarvă. Mă întreb dacă soră-mea a auzit, căci ușa ei este închisă. Pesemne că s-a afundat cu fața-ntr-o pernă și plânge. Aș plânge și eu, dar lacrimile mi-au secat demult. Aștept o nouă ploaie, după seceta de-afară. Pașii mei odată tropăiți, abia de se mai aud. Mă apropii, iar sunetele ce răzbat seamănă cu răcnetele unor monștrii fioroși. Mă aplec și îngenunchez, pitit de frigiderul împodobit cu magneți. Mi-e cu puțința să-i văd. Mama și tata urlând unul la altul, certându-se cu patimă, scuipându-se cu dezgust, îmbrâncindu-se cu aversiune și aruncându-și vorbe grele. Au mai fost certuri, dar asta le întrece pe toate.

-E vina ta! aud, iar cuvintele răspicate ale tatei o împung pe mama în piept.

Nu. Nu este vina mamei...

E copleșită. Chipul îi este livid, pe când al tatei înăsprit și zdravăn înroșit.

Și deodată mama sare la gâtul tatei, iar tunetele și fulgerele încep a exploda. Brațele puternice ale tatei o prind în contratimp de gât, iar atunci se produce trosnetul terifiant. Ochii mamei se rostogolesc în cap și se proptesc în gol, asupra mea. Și tot atunci, degetele surorii mele se înfășoară printre-ale mele. N-am auzit-o venind. Ochii ei lăcrimează. Ai mamei sunt morți. Tata înjură în barbă, și, deși ne-a zărit, târăște trupul inert al mamei până afară, în curte. Ușa se trântește, zguduindu-se în balamale. Atunci mă ridic. Eu și Quinn fugim, urlând drăcesc, împotrivindu-ne și alungând resemnarea. Abia ce-mi dau seama că plouă torențial. Mă răcesc pe dinăuntru când văd bărbații în uniformă înconjurându-l pe tata. Ei când au mai ajuns? Cine i-a chemat?Dar... dar chipul mamei mă face să lăcrimez. Chipul mort al mamei. Trupul ei căzut aici, în curte, în noroi și mocirlă. Îi sărut pentru ultima oară fruntea și-mi zadarnicesc plecarea, așteptându-i răspunsul, un sărut matern... dar care încetează să mă dezmiardă.

Mă dau îndărăt și nu mai știu ce-mi curge prin vene. Sânge, tristețe, ură, frică, neîncredere... Aud vag cum tata le zice polițiștilor că un hot ne-a pătruns în casă și că mama s-a luptat în zadar cu el. Dă din mâini, gesticulând alert, venos, iar ei par a-l crede. A ajuns prea târziu acasă ca să mai poată face ceva, este concluzia lui, iar răspunsurile mi se îneacă în oceanul de întrebări.