ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

14. Un Licurici În Negura Nesfârşită

                          

Până acum, nu am înţeles cum oamenii pot fi complet distruşi pe interio şi, în acelaşi timp, să îşi păstreze zâmbetul pe faţă. Asta se întâmplă acum cu mine, simt cum totul se sfărâmă bucăţică cu bucăţică, greutatea se duce undeva în neant, dar sunt capabilă să zâmbesc în continuare fără să mă străduiesc prea tare, atunci când îl privesc pe Dwayne.

Asta simt oamenii atunci când ştiu că o să moară, şi acceptă asta? Aşa se traduce „acceptarea propriului sfârşit"? Pentru că dacă e aşa, e naşpa rău de tot. Pentru câteva momente m-am reîntors în camera mea, cu un an în urmă, cu o inimă bolnavă în piept şi cu viitorul distrus. Doar că de data asta inima mea nu are vreo boală incurabilă, ci o boală sentimentală, ceea ce, stupid sau nu, doare chiar şi mai tare. Subtil, mi-am aşezat mâna pe piept să îmi dau seama dacă bătăile s-au amplificat sau s-au diminuat, dacă într-adevăr sunt pe moarte sau doar dramatizez.

Dwayne îşi agită mâna prin faţa mea, iar eu am tresărit.

— Eşti în regulă?

Oh, pare îngrijorat. Grozav.

Nu prea, nemernicule. Tocmai mi-am dat seama că mă transform într-o epavă din cauza ta. Am vrut să îi strig în faţă, apoi mi-am dat seama că băutura poate fi de vină pentru starea asta şi aş face bine să îmi ţin gura închisă înainte să spun ceva ce cu siguranţă o să regret mai târziu.

Mi-am folosit mâna pe post de evantai şi am clătinat din cap.

— Nu prea! Cred că am băut prea mult, mă simt ameţită. Merg puţin până la toaletă. M-am ridicat înainte ca el să apuce să schiţeze ceva şi m-am pus în mişcare înainte să îmi dea indicaţiile spre toaletă. Cred că l-am auzit spunând ceva în urma mea, dar nu sunt sigură şi nu m-am întors să verific, a fost uşor să mă pierd în mulţimea de oameni. Am agăţat de braţ o chelneriţă acoperită cu bandă adezivă şi i-am mimat „toaleta" pe buze. Ea îmi făcu semn spre dreapta noastră, aşa că acolo mă îndrept, sau clatin, pentru că se pare că m-am cam ameţit bine de tot.

Spre marele meu şoc, nu a fost nevoie să stau la o coadă kilometrică ca să pot intra. În baie sunt doar două fete, care după ce şi-au verificat machiajul, au plecat, iar eu am rămas singură cu mine şi cu gândurile mele, în sfârşit în linişte.

Am respirat adânc şi m-am privit în oglinda imensă. Acum mă recunosc şi mai puţin faţă de momentul în care am plecat de acasă. Acum am ochii roşii de la atâta fum de ţigară şi Dumnezeu mai ştie ce, şi chiar încep să urăsc senzaţia de beţie.

Mi-am clătinat capul şi m-am încruntat la reflexia din oglindă.

— Nu o să cedezi! Ai trecut prin prea multe, ca să te transformi într-un gunoi, la picioarele unui băiat. M-am certat singură, arătând cu degetul în oglindă.

— Da, e sexy, şi ce? E clar că nu te vrea în felul ăla, aşa că stai în banca ta şi ţine-ţi afurisita de inimă nouă în lesă, pare să o ia razna după primul sărut. La dracu! Să îmi amintesc de sărut în momentul ăsta, nu a fost o idee bune, toate gândurile mi s-au amestecat în cap şi motivaţia mea s-a dus naibii. M-am trezit atingându-mi buzele şi dorindu-mi să fiu din nou în nenorocitul ăla de lift defect, cu el alături de mine.

— La dracu!

Două înjurături la rând, uau! Felicitări, Dakota! Mi-am prins mâinile în păr şi am început să mă fâţâi prin baie.

— Nu te vrea, deci bagă-ţi minţile în cap. Nu te face de râs! Nu ai cum să îl iubeşti, nu aşa de repede, nici măcar nu îl cunoşti cu adevărat. E doar atracţie fizică. Atât! Va trece!