Valsul Fantomei

șase

《Inima-mi se rupe
Minciunile mă prind din urmă
Mă leagă și mă sufocă
Izbindu-mi bucățile de inimă de vitralii
Rânjind sardonic în întunericul obscur
Fericirea e o amintire îndepărtată
Lacrimi se lovesc de sticla spartă
Gânduri întunecate îmi împânzesc mintea.

Dar atunci, lumina mea, inima mi se sudă într-o singură piesă.
Minciuna se înjunghie cu cuțitul adevărului.
O înmormântez sub pământul rece.
Vitraliile par mai luminoase ca niciodată, parcă cerându-şi scuze rușinate că m-au rănit.
Rânjetele sardonice se transformă-n buze lipite una de cealaltă într-o promisiune tăcută să nu mă mai supere în veci.
Acum tristețea e o amintire veche cu care îmi șterg lacrimile de fericire
Colțuri de sticlă ascuțite nu mai există.
Mă duc la culcare cu un zâmbet gingaș pe buze.
Ştiindu-mă în siguranță.

Mă trezesc, iar întunericul e iar acolo, pândind de după vitraliile vechi.
Perdelele iau foc, urmând toată odaia.
Mă supun sorții, căzând în genunchi în cercul depresiei
Căci întunericul mă vrea.
Dar cuțitul adevărului își găsește rapid drumul în inima mea
Spintecând-o.》

"Întunericul mă vrea"