Nu e vina ta... (Pauza De Scris-nush Cand Revin)

6. Interogatoriul

Lumina soarelui intra prin draperiile trase mângâind chipul somnoros al Ambrei. Își întoarse fata spre Havasi si imediat o urma de regret ii umplu sufletul.

Ii trecu prin minte cat de gresit fusese tot ce se întâmplase noaptea trecută.

Se culcase cu un necunoscut. Dacă ar fi fost sa se ia după lecțiile ce i se predasera la scoala, acest comportament era o formă de jelire a persoanei pierdute... un mod prin care încerca să substituie lipsa lui Amedeo. O durea sufletul si se aruncase in bratele primului bărbat ce ii ieșise în cale. Ii era dor de fratele ei si astfel se lasa prada unor sentimente pe care nu si le permitea.

Il plăcea pe Havasi. Ultimele câteva ore petrecute impreuna reușiseră să-i aducă un dram de bucurie, însă Ambra știa că nu e nimic real. Totul era iluzoriu si dureros... pentru ca ea niciodată nu va mai fi fericita. Niciodată nu va mai putea sa se bucure de lucrurile mărunte din viata ei. Amedeo luase aceste lucruri cu el, in clipa in care dispăruse din această lume.

Cu mișcări lente si calculate, Ambra se ridică din pat si se ascunse in spatele ușii de la baie. Se privi putin in oglinda, oftand adânc. Își mângâie buzele umflate de atata sărutat, își atinse cu vârful degetelor linia gâtului, apoi ca si cum ar fi fost prinsă făcând ceva gresit, își scutură capul si isi arunca o privire încruntată.

-Nu fi proasta! Nu e momentul potrivit.

Își dădu cu apa rece pe fata, apoi se spală pe dinți. Ar fi vrut sa faca si un dus, dar nu dorea să-l trezească pe Havasi. Nu avea de gând să vorbească cu el. Spera să reușească să plece înainte ca acesta să deschida ochii.

Intrând tip-til inapoi in camera, Ambra își scoase din bagaj o pereche de blugi si un tricou. Își prinse părul în câteva agrafe la spate, apoi își inhata telefonul si geanta si se îndrepta spre usa. O deschise cu grija, si inainte sa iasa, arunca o ultima privire catre silueta din pat ce încă dormea adânc. Un zambet fin si trist ii umplu chipul, facand-o sa clipeasca des.

-Multumesc, murmura ea in barba.

~

Ambra ciocăni la usa comisarului, lipindu-si fruntea de lemnul rece al acesteia.

Teodor deschise după câteva clipe. O privi mirat, apoi fără să spună nimic, ii facu loc sa intre in camera.

-Neața! bombăni aproape nedeslușit.

-O noapte cam scurta, asa-i? intreba Comisarul.

Ambra nu răspunse. Se așeza pe scaunul de lângă fereastra si isi lasa capul pe spate închizând ochii.

-Sunt gata in 5 minute, adaugă el ranjind.

Stia ca Ambra nu se intorsese singura la hotel, dar mai stia si ca nu-i va reprosa acest lucru. Era o femeie in toata firea, puternica, care stia ce voia si care nu avea nevoie de dadaca. Se gandi in sinea lui ca in toata aceasta situatie de vulnerabilitate, ea inca era doctorul capabil sa ajute la prinderea criminalilor.

-Te abtii sa nu ma intrebi ce am facut azi noapte, sau nu iti pasa? intreba Ambra deschizand numai un ochi si privind spre comisar in timp ce acesta iesea din baie.

-De ce ar conta ca eu sa stiu? A fost ceva trecator, nu?

-Ha, fraza asta seamana cu una din filme, cand fiica ii spune tatalui ca vrea sa-i prezinte un iubit, iar el ii zice ca nu doreste decat daca este acel iubit care va ramane langa ea pentru totdeauna.

Comisarul incepu sa rada. Ii placea cand ea il privea ca pe un tata, si analizand in gand cele spuse de ea, realiza ca Ambra avea dreptate. Nu voia sa stie detalii despre viata ei, decat in clipa in care acele lucruri ar fi devenit permanente.