tot ceea ce nu i-am spus mării

mulțumiri.

    Stele, vă mulțumesc tuturor celor care ați rămas aici încă de la început. Încă de când eram varză, încă de când eram începătoare și nici nu știam ce simt. Nici acum nu sunt cu mult deasupra, dar poezia m-a învățat să trăiesc. M-a renăscut. Mi-a oferit zborul.

     Vă mulțumesc că mi-ați oferit o șansă. M-am vindecat. Pot spune că în sfârșit am făcut-o. Poate nu de tot, poate nu va ține, dar nu contează. Acum, în clipa în care scriu asta, mă simt vie. Nu știu cum mă voi simți peste trei ore sau peste trei săptămâni, dar acum mă simt vie. Mă simt în viață, m-am îndrăgostit de ceea ce înseamnă să trăiești. M-am îndrăgostit de stele, de cer, de valuri, de infinit.

      Nu îmi prea pot găsi cuvintele acum pentru că e prima oară când termin o lucrare. Universul pe care l-am descoperit când mi-am permis să respir poezie și să sângerez stele, el e aici. Și va fi și în următoarea „carte” cu poezii. Și va fi mereu. Mereu.

     Și pentru asta vă sunt recunoscătoare. Că îmi sunteți „mereu”. Că îmi sunteți sentiment, soare, planetă, îngeri. Că îmi sunteți aripi.

      Aici m-am desprins de trecut. Am învățat să uit și să cern amintirile în scris. Să mă desprind de ele. Iar acum, cred că e timpul să zbor. Ce zici? Zbori și tu cu mine?