Black Butterfly

Lume nouă

Ploaia mă udase până la piele. Nu e de mirare, având în vedere că sunt îmbrăcată doar într-o rochie din mătase şi nişte balerini. Mă aşez la rădăcina unui copac. Privesc luna. Mi-aş dori atât de tare să fiu ca ea....dar e imposibil. Mereu am invidiat-o. Era frumoasă, mi-aş fi dorit să fiu ca şi ea, şi era singură, complet singură.Nimeni nu o deranja. Totuşi, îmi semăna extrem de tare. Fiinţă care numai noaptea îşi face simţită prezenţa, care nu suportă oamenii. Exact ca mine.

Resping. Asta fac de când mă ştiu. Resping şi evit. Evit contactul cu oamenii.

Detest tot ceea ce e legat de mine. Detest oamenii. Detest lumea. Singurul lucru pe care îl iubesc este natura.

Simt un bot umed pe obraz şi aud un scheunat slab. Speriată, întorc capul către sursa zgomotului. Un câine maidanez, foarte murdar. Îi mângâi blana aspră. Mă uit în ochii lui trişti, acei ochi care parcă exprimă atâta durere şi suferinţă.

Un râset cristalin se auzi. Speriată, mă ridic şi fug cât de tare pot. Nu vreau să fiu văzută.

Ajung, într-un final în faţa casei. Minunata casă a tinerei Anna. Nu ştiu nimic despre ea, înafara faptului că locuieşte aici, şi că habar n-are că pustniică cu probleme mintale îi ocupă podul.

Mă urc în copacul de lângă casă, ajungând în dreptul podului, şi intru pe geam. Din fericire, tipa asta nu intră deloc aici.

Obosită, mă trântesc pe salteaua aspră.

De jos, se aud numai râsete. Probabil că Anna şi-a chemat din nou prietenele. Vorbesc încontinuu şi nu se mai opresc din bârfit.

A vorbi. Ceva ce niciodată nu am făcut. Niciodată nu am vorbit. Nu că nu aş putea, nu vreau să vorbesc. De ce ar trebui ? Nimeni nu ar vrea să mă asculte....

Se aud nişte ţipete ; probabil văd iar un film de groază. La un moment dat, aud o voce speriată care spune ceva, iar în context pronunţase termenul de "jurnal cu o groază de moduri de a ucide".

E o prostie. Nu îţi trebuie aşa ceva pentru a fi un bun criminal. Ai nevoie doar de trei ingrediente : furie, eliberare şi dorinţă. Restul vine de la sine.

Mă răsucesc pe o parte, când, deodată, am simţit lama rece a unui cuţit pe obraz. Mă ridic speriată. Pipăind, descopăr un cuţit aşezat pe salteaua mea. Cum a ajuns acolo ?

Aprind o lumânare, pe care o aşez pe podea. La lumina flăcării, încep să studiez cuţitul. Era plin de pete de sânge, unele mai vechi, altele mai noi. Era o adevărată operă de artă, o operă care nu ar fi fost însă, apreciată de oameni.

Sar pe geam, ieşind din casa aia plină de fetiţe enervante, luând cuţitul cu mine. O iau la fugă către pădure.

Alerg printre arbori, ajungând într-o poiană. Obosită, mă sprijin de un copăcel. Pădurea....un loc numai bun de a te ascunde de adunătura de oameni nefolositori.

Îmi fixez privirea asupra tufişului din faţa mea. Doi ochi roşii mă priveau. Încet, acea fiinţă a hotărât să iasă din ascunzătoare. Era un fel de câine ; un câine cu o privire umană şi inteligentă, însă exprimată într-o manieră lugubră. Blana sa, o blană sângerie, era incredibilă. În ciuda zâmbetului macabru, mi se părea cel mai frumos câine văzut vreodată.

Aud nişte paşi în spatele meu. Nu apuc să fug, că am simţit o mână rece peste gura mea.

- Ce faci singură aici ? spuse o voce.

Nu reacţionez cu nimic. Având în vedere că nu am vorbit niciodată, mi-ar fi foarte greu acum să o fac.

Am simţit lama altui cuţit, pregătită să îmi străpungă pielea gâtului. Din nou, nu am recţionat cu nimic. Nu mă interesa dacă m-ar fi omorât ; şi aşa eram o povară pentru toţi.