Am deschis ochii. Totul în jurul meu era atât de alb și neliniștit. Simțeam cum tot corpul meu tremură, iar pe mâna mea stângă se afla ceva ciudat . Fața mea era prinsă într-un fel de mască din care ieșeau aburi calzi și puternici.
Am apucat încet masca, iar aerul vomitiv din jur mi-a pătruns tot trupul. Am smuls firele și flexura aceea ciudată, iar pe mâna au început să mi se agite stropi reci de sânge ce picurau încet peste cearșaful alb. M-am ridicat în picioare și fără să știu de ce am început să plâng în hohote.
Am ieșit pe ușa și am dat peste un hol alb . Totul aici era mult prea alb. Am cotit-o la dreapta pe un coridor mic și scurt.M-am oprint ,văzându-mi refexia ,,Ooo ,arăt așa de muribundă..!La naiba !" Am înghițit în sec și un fior rece mi-a cuprins talia. Ceva nu e de bine.
-Hei ,tu! Nu ai voie acolo! Hei mă auzi?!
Atunci singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să țâșnesc pe ușa de alături unde inima mi s-a oprit în loc. Doctori cu fețe palide acopereau cu un cearșaf chipul...mamei!
-Mamă?*doctorii s-au întors spre mine și de abia acum am realizat ...* Nu ! Nu ! Nu o puteți...
-Am făcut tot ce puteam...
-Mama mea e moartă!
-Am făcut tot ce puteam!
-Nu.
-Nu?
-Nu e moartă.
-Scumpo ,știu că treci printr-un moment greu ,dar trebuie să accepți realitatea ...
-Mama este vie în inima mea ! Deși nu a fost cea mai bună mama din lume ,și nici măcar nu a fost mama mea...Nu voi uita faptul că m-a luat din brațele unei femei meschine care mă bătea și nu mă iubea. Mama mea adevărată a fost o drogată prea plină de sine! Femeia aceasta a fost singurul lucru pe care îl aveam...iar acum a murit. *încheieturile îmi tremurau ,iar buza mea fusese atât de mușcată încât îmi șiroia sângele din buze*
Doctorul cel tânar m-a bătut pe spate, dar cel bătrân s-a întors cu spatele și a început să râdă.
Am privit în ochii lui albastri și acum știam că nu e doctor, e un copil ca mine. Un student la medicină.
-Hai fiule! Nu vreau să ți se facă milă de copila asta fără viitor.
A ezitat puțin, după care a plecat după urmele tatălui său. Dar mi-a aruncat o privire blândă. I-am privit cum se îndepărtează și m-am dus în fața patului mamei mele adoptive.
Cu lacrimi în ochi, am dat ceașaful jos de pe fața ei. Era galbenă la față, ochii îi erau închiși, buzele-i subțiri care mereu erau cuprinse de culori calde acum erau pălite de un vișiniu aprins. I-am căutat mâinile și când i-am văzut trupul am încremenit. Totul era așa de la nelocul lui, iar fire sumbre îi ieșeau din somac gât și tibie. Mâinile ei erau tăiate, zgâriate, lovite și încă mai puteam să-i văd sângele închegat.
-Mama..îmi pare atât de rău mama ! *am sărutat-o pe frunte așa cum făcea mereu ea cu mine * Fi binecuvântată! Te iubesc!
Atunci femei ciocolatii pe chipul cărora nu se putea surprinde nici o expresie au venit și au luat trupul mamei. Îl cărau ca pe un sac de cartofi și știam unde o să-l ducă...la subsol ,unde va putrezi și va dispărea .
Poate că trupul tău e jos ,dar sufletul tău niciodată! El se înalță odată cu tine și gândurile tale. Sufletul trăiește în tine și nu moare niciodată.
Am deschis ochii. Eram singură. Am fost ajutată de o asistentă să dau halatul acela de mai-bine-mori-decât-să-porți -așa -ceva și am primit un set de haine curate. Era doar o bluză, largă (din nou albă), o pereche de pantaloni kaki oribili, șosete și o pereche de adidași cu 2 mărimi mai mari probabil la mâna a doua. Îhh...am ieșit din spital bucuroasă pe de o parte că scăpasem de aerul acela insuportabil, de persoanele cu inima rece, dar mai mult tristă. Rămăsesem fără mama .
