Pe Urmele Pașilor Pierduți - Vol. 1 - Numele meu este Sonya

Capitolul 1

În urmă cu o lună și jumătate

Sonya

Restaurantul era plin ochi, deși ceasul indica abia ora unsprezece, semn că ziua frumoasă de vară scosese din case jumătate din populația micuțului Caseville.

Mi-am ridicat privirea spre următoarea masă pe care trebuia să o curăț. Am cules resturile de pizza de pe ea și am șters blatul, apoi m-am îndreptat spre bucătărie pentru a mă spăla pe mâini.

— Hei, tu! am auzit un glas gâjâit, venit de undeva din spate, ce m-a făcut să mă strâmb.

M-am întors brusc pe călcâie, afișând un zâmbet fals și mă rugam lui Dumnezeu să îmi țină buzele lipite ca nu cumva să rostesc cele câteva cuvinte gândite (recunosc, nu tocmai dulci) despre mama persoanei din fața mea: șeful meu, Jeff, care nu s-a obosit niciodată să îmi cunoască numele și de multe ori îl pocea de parcă ar fi fost cel mai greu lucru de pe fața pământului.

Deși, în sinea mea, oarecum mă consolasem cu ideea că domnul Jeff era doar extrem de prost.

Bine, era și rău, și prost.

— Da, m-am îndreptat spre el. Cu ce vă ajut?
— Fată, ia tu... ă, verzele alea de acolo și mută-le în debara.

Am pufnit aerul pe nas, tot abținându-mă să nu spun ceva ce știam că ar fi urmat să regret.

— Dar, domnule Jeff... v-am spus și mai devreme că în debara nu mai avem loc. Și în plus, acolo e prea cald, se vor...

— Dar, dar, dar! a țipat nervos, începând să gesticuleze cu mâinile în aer ca un italian desăvârșit ce mereu încerca să pară, dar tot ce îi reușea era doar o tentativă ieftină și comică. Le pui unde ți-am spus! a tunat, neluând în seamă ceea ce am zis cu o secundă în urmă.

Am strâns din dinți și am dat din cap în semn afirmativ, spunându-mi în sinea mea că nu avea rost să conving un om atât de prost de ceva așa banal. Asta pe lângă faptul că nu îmi păsa nici măcar cât negru sub unghie de restaurantul lui. Din partea mea putea lua foc oricând.

M-am conformat ofticată și chinuindu-mă să ridic verzele de pe jos, m-am împiedicat de un sac de cartofi lăsat în voia sorții, fix în drum. Mișcarea însă, m-a făcut să scap una dintre verze pe podea, ca apoi să se rostogolească chiar la picioarele șefului meu.

M-am îndreptat de spate și, cu un surâs vinovat, am cules rapid leguma nenorocită de pe jos.

— Sara...

— Sonya, l-am corectat ca de obicei, dându-mi ochii peste cap.

Am lasat verzele la întâmplare în debara, undeva pe lângă niște cutii pline cu ceapă și cartofi, apoi ștergându-mi mâinile de praf pe șorțul colorat și așezându-mi în grabă fusta ce s-a deranjat în urma ultimelor întâmplări, am alergat către sala plină din fața mea, întocmai cum mi-a ordonat mustăciosul înțepat ce îmi era șef.

Mi-am luat carnețelul de notat și pixul de pe tejgheaua barului și o scurtă inspecție prin spațiul larg mi-a dat de înțeles că, cel puțin pentru moment, nimeni nu avea nevoie de ajutorul meu.

— Ce ți-a mai spus păduchele ăla? m-a întrebat colega mea, persoana care îmi împărtășea sentimentul legat de domnul Jeff și, totodată, cea care mă ținea să nu dau foc restaurantului în fiecare zi de lucru.

— Nimic special, am răspuns, ridicând pasiv din umeri. A fost doar Jeff, purtându-se ca... Jeff, m-am strâmbat rostind numele cretinului, apoi am fluturat palma în aer, imitându-l pe idiotul burtos ce ne mânca zilele.