Pe Urmele Pașilor Pierduți - Vol. 1 - Numele meu este Sonya

Capitolul 3

Sonya

— Kate, stai locului! am mustrat-o, încercând s-o țin nemișcată.

Mă rugase să-i fixez cocul înainte de spectacol, însă mirosul îmbâcsit al fixativului îmi transformase prietena într-un copil neastâmpărat.
M-am îndepărtat de ea atunci când a început să tușească teatral cu limba pe afară, râzând. Însă starea avută de mine era departe de a fi potrivită pentru așa ceva. Am surâs scurt, dar fără chef, și m-am îndreptat spre oglindă, pentru a arunca un ultim ochi asupra costumației.

Știam că îmi venea bine.
Perfect, chiar.
Fusesem inspirația domnișoarei Groove – una dintre instructoarele de balet – în alegerea ținutei. Verdele corsetului fusese ales datorită culorii ochilor mei, iar rozul pal al fustei fusese ales deoarece îi amintea de florile de cireș. Însă eu mă priveam în oglindă, nu neapărat pentru a verifica dacă era în regulă costumul.

Ci pentru a ține minte imaginea mea.

Capul drept, părul înfășurat într-un coc în mijlocul său, buzele îmbrăcate într-o nuanță nude și costumul de balet.
Îmi plăcea să mă văd astfel.
Îmi plăcea reflexia din oglinda cu leduri, căci nu mă priveam pe mine, cea înecată în probleme, ci o priveam pe cea care a luptat din răsputeri pentru împlinirea visului său. Păcat doar că nu și-a calculat mai bine pașii.

Trecuse deja o săptămână de când aplicasem la facultatea respectivă, fără știrea părinților mei sau a lui Kate. Zi de zi așteptasem poșta în speranța primirii răspunsului. Era joi seară. Mai erau doar trei zile. Dacă poșta din următoarea zi nu aducea vești, era timpul să discut cu ai mei.

Mă hotărâsem.

Urma să îmi încerc norocul la anul, căci pentru cel în curs nu se întrevedeau speranțe. Mă decisesem să îmi reiau calculele și verificările din timp și apoi să dau probe în speranța de a intra cu o bursă nenorocită la vreo facultate prea puțin cunoscută, una în care programul să lase loc și pentru angajare.

Dacă ar fi existat vreuna.

Totodată, urma să aplic la alte specializări, tot pentru bursă.
Da, încă mă agățam de speranțe. Dar asta pentru că ultimele zile mă făcuseră să îmi înțeleg greșelile. Trei majore făcusem. Pentru anul în curs nu verificasem orarele, așteptasem prea mult și aplicasem prea târziu.
Însă în acel moment, măcar eram conștientă că șansele de a găsi ceva potrivit nevoilor mele chiar și pentru anul următor, erau minime.

Iar ai mei…

Aerul mi se înnoda în gât, când mă gândeam la ei. La tata. Știam că nu avea să fie de acord cu mine și alegerile mele. Și acela era momentul în care încăpățânarea sa urma să se lovească de a mea.
Isca să iasă scântei.
— Hai, hai! E rândul nostru, i-am auzit vocea domnișoarei Groove imediat ce a intrat în încăpere. Strângerea lângă mine! Hai, Savannah, nu am timp să vă spun de două ori!
Am înconjurat-o toate, ascultându-i ultimele sfaturi înainte de a ieși din vestiar și a urca pe scenă.
Nu mai aveam timp pentru problemele mele în acel moment. Trebuia să las în spate grijile pentru ziua următoare. Să dansez – posibil pentru ultima dată – pe scenă, în fața unei mulțimi de oameni, să inhalez cu sete fiecare notă a melodiei, dar și fiecare bătaie a palmelor, atunci când spectacolul urma să se încheie.

Am urcat rapid treptele și mi-am luat poziția de început. Mi-am potrivit capul fixând podeaua cu privirea, am trecut piciorul drept în fața celui stâng, flexându-l ușor, și am ridicat în aer brațul drept.
Iar când cortina s-a tras și muzica a pornit, mi-am ridicat privirea spre public.

Sala era plină, dar, din pricina reflectoarelor, nu vedeam pe nimeni.
Și cu toate acestea, am zâmbit.
Am zâmbit cu lacrimi în privire, însă am făcut-o din toată inima.