Pe Urmele Pașilor Pierduți - Vol. 1 - Numele meu este Sonya

Capitolul 2

Sonya

Restul serii mi l-am petrecut pregătindu-mă pentru repetiții și am evitat pe cât posibil să dau ochii cu părinții mei, căci nu mai aveam energie pentru încă o ceartă.

Oboseala mă prinsese în mreje, iar eu mai aveam lucruri de făcut.
Voiam doar să treacă timpul, să îl văd pe Nate, apoi să dau în antrenament chiar și ultimul strop de energie rămas și, într-un final, să adorm, iar toate problemele să dispară în lumea viselor, până a doua zi, când aveam să îmi caut de muncă.

Planurile mi-au fost zădărnicite, atunci când tatăl meu și-a făcut apariția în cameră.

- Iartă-mă, a spus, imediat ce a pășit în încăpere.
Am refuzat să-l privesc.
- Nu am de ce să te iert.

Nu era chiar adevărat. Nu voiam să îl iert. Să îi iert. Le acordam o vină imensă pentru situația asta.
Dacă nu ar fi insistat cu medicina și m-ar fi susținut în planurile mele, acum eram deja la facultate. Pentru că insistau cu ceva ce însemna moartea prematură a visului meu.

Nu contest. Insistențele cu facultatea de medicină au început tot din pricina mea. Am fost fascinată de chimie și anatomie încă de la primele cursuri. Dar, între timp, baletul a urcat mai sus în topul preferințelor mele. Iar tot ce aveam nevoie era doar ca cei doi să mă asculte, nu doar să mă audă spunând asta.

- Așa mult înseamnă baletul pentru tine?
Mi-am strâns pleoapele, jucându-mă absentă cu un fir de păr, încolăcindu-l pe un deget și am mormăit răspunsul.
- Am spus asta de atâtea ori, încât mă tem că am epuizat și sensul cuvintelor, tată.
A oftat grav.
- Atunci, fie!

Mi-am ridicat capul, zgâindu-mă lung. Nu înțelegeam la ce făcea referire.

- Fie... ce?
- Alege facultatea pe care o vrei tu și noi te vom susține.
Aș fi vrut să mă ciupesc ca să îmi confirm că era adevărat ceea ce îmi spunea.
- Stai! Asta e doar o altă schemă de a încerca să mă convingi să dau la medicină?! am întrebat neîncrezătoare, arcuind o sprânceană.
- Nu, Sonya, mi-a răspuns cu aceeași mină serioasă. Vreau doar să fii fericită...

Gura mi s-a curbat într-un zâmbet imens și am țâșnit în brațele sale.
Eram... fericită.
După mult timp, după o mulțime de momente de deznădejde și teamă, eram, în sfârșit, fericită.

🩰

Părinții mei voiau să se împrumute pentru mine.
Și nu, nu aveau în plan să facă un credit la bancă.

Lucas, cel care trăgea toate sforile în cartierul nostru, se arătase disponibil să-l ajute pe tata cu împrumutul sumei de bani necesară mie.
Tocmai mă întorsesem de la antrenament, deși ar fi trebuit să rămân la Nate în acea noapte, așa cum discutasem cu el înainte să încep repetițiile. Atunci am auzit discuția dintre părinții mei. Nici măcar nu îmi făcusem duș, ci mă trântisem direct în pat, privind către tavan, cu gândul la iubitul meu și la situația noastră.

Kate, cea mai bună prietenă, îmi oferise o morală ca la carte atunci când aflase că dobitocul iar mă lăsase baltă și el plecase la o petrecere.

Nu era prima dată când Nate făcea asta. Era un fel de obișnuință. Una în care eu mă complăceam, dar care pe Kate o scotea din țâțâni. Îmi spusese că era ultima dată când avea să mă roage să pun punct relației cu el, altfel ar fi urmat să îi înfigă chiar ea un pumn în gură, fiindcă din cauza lui era nevoită să mă vadă sfâșiată.