EMPTY WOODS

UNU

     Lacul Umbrelor
                              -partea întâi-

       Se spune că primele cincisprezece minute de alergare reprezintă cea mai grea parte. Dificultatea de a respira, transpirația și mai ales sentimentul că tot corpul îți cedează, toate dispar după primele cincisprezece minute. Apoi, nu mai există timp sau distanță. Apare sentimentul acela de putere unic, o libertate în care știi că tot corpul tău este capabil să mute până și munții din loc.

Nu a fost nevoie să mă gândesc de două ori înainte să sar pe fereastră. Nici în ziua de azi nu am reușit să reduc vocile la tăcere. Am încercat să mă mișc de pe-o parte pe alta, dar erau din ce în ce mai gălăgioase, alimentând haosul din mintea mea. Am încercat absolut orice; de la descântece, la remedii de ale muritorilor precum somniferele. A fost totul în zadar. Eram în continuare gazda acestor șoapte înțepătoare și nimeni nu avea de gând să-mi returneze cei doi arginți dați pe somnifere, pastiluțe mici și mov pe bază de plante, pe care probabil aș fi putut să le fac și singură. Spre deosebire de oricare altă noapte, nu le puteam ignora cu la fel de multă ușurință. Clopoțeii ce stăteau agățați de ușa mea cu scopul de protecție sunau nebunește.

Seara de Samhain. Știam că asta trebuie să fie la mijloc. O simțeam până în adâncul oaselor. Bariera ce separa lumea muritorilor de toate celelalte era atât de slabă încât deja începeam să văd umbrele cățărându-se agitate precum niște păienjeni pe pereții camerei. Știam că erau pe urma mea și cu fiecare zi ce trecea căpătau cât mai multă putere. Știam deja că sufletul meu era condamnat. Cu o singură bătaie din gene am reușit să sting toate lumânările scoțând un mic norișor de fum și m-am îndreptat spre fereastra din lemn maroniu cu pași mici, dar siguri, numai pentru a mă vedea îmbăiată de lumina lunii. Vedeam luna, iar ea mă vedea pe mine. Blestemată să fii, tu, domniță a nopții! De parcă nu mi-ai fi luat deja destule! Chemarea era din ce în ce mai puternica, electricitatea îmi trecea prin vene și îmi ridica părul de pe mâini și picioare precum un trăsnet. Un sentiment pe care aproape îl uitasem. Aș putea spune chiar că mi-a lipsit.

Am tot încercat să îmi neg adevarata natură, dar mai devreme sau mai târziu cu toții ne întoarcem la rădăcinile noastre. Nu mă puteam ascunde la nesfârșit. La fel cum m-au mai găsit în trecut, m-au găsit și acum și mă vor găsi și data viitoare. La fel ca data trecută, umbrele vor avansa ușor din colțul camerei în cel mai adânc și uitat colț al minții mele de unde vor ataca oricând voi fi puțin mai vulnerabilă. Gata cu fugitul, mi-a ajuns până peste cap.

Chiar dacă în timpul zilei puteam umbla cât vedeai cu ochii, la apus domnița lună era cunoscută drept cea mai de încredere sursă a Lordului Întunecat. Pe cât de mândră și frumoasă, pe atât era de inteligentă și șireată. Cunoștea fiecare ascunziș de pe pământ; nu îi puteai scăpa nici măcar în gaură de șarpe, căci razele ei tot ar fi pătruns pe undeva și te-ar fi ochit, iar când domnea pe cerul înstelat, până și lupii te chemau acasă.