EMPTY WOODS

DOI

necesita editare!!!!!!

   Seara aceea, pădurea era vie. Simțeam în aer un iz puternic de pământ și piatră, mirosul naturii. Crengile copacilor mă urmăreau și se întindeau spre a mă prinde de picioare, încercând să ma oprească din a face, probabil, cea mai mare greșeală din viața mea. Încleștate pe glezna mea, crengile tremurau. Și tremuram și eu.

Pădurea mă iubea pentru cum i-am redat viața și nu voia să îmi dea drumul. Înțelegea în inteligența ei că nu există cale de întoarcere odată ce duc la bun sfârșit ce mi-am pus în minte. Nu aveam să mă mai întorc vreodată. Pielea îmi era rece, la fel ca temperatura aerului din jurul meu. Îmi forțam inima să fie și ea rece pentru a o scuti de suferință. Tu nu aparții locului acesta, am gândit. Cuvinte usturătoare ca un bici.

Frigul mistuitor se risipise de cateva zile, dar vantul încă era tăios. Vuietul vântului se strecura printre crengile copacilor provocând foșnete de frunze și împletea mici turbioane lână urechile mele. Adierea îmi arunca părul lung și negru pe față unde se înțepenea ca o pânză fină de păianjen.

Casa mea era construită în adâncul tăcut al pustietății, în padure, după modelul cabanelor din bușteni pe care muritorii le construiesc sus, pe munte. În fața casei reușisem să mut pietrele una în fața celeilalte, într-o potecă pe care nu avea cine să o bătătorească în afară de timp.

De jur împrejurul căsuței am proiectat un gard viu, în formă de semicerc, perfect tuns ce îmi ajungea la brâu, arătând de parcă nu creștea deloc. Și așa și stăteau lucrurile pentru că era vrăjit.

Pe acoperișul ascuțit al casei, se îmbârligau plante, de un verde aprins, vibrant, laolaltă cu șipcile groase de lemn, formând o pătură de frunze pe care le auzeam mereu foșnind seara când mă întindeam în pat.

În afară de mine nu existau alte persoane care să se fi stabilit aici permanent. Sunt, în total, cinci case în pădure, toate abandonate. Legendele ce șuvoiesc prin sat spun că evenimentele sinistre din timpul nopții din pădure ar fi alungat localnicii, făcându-i să fugă mâncând pământul până la ieșirea din pădure și mult după.

Așa pădurea nu a avut niciodată parte de așezări umane permanente și nu a avut niciodată parte de un nume aparte. Era cunoscută drept Coille Duine, însemnând Pădurea Nimănui. Nu aveam vecini, iar oamenii nu treceau prin zona asta, în afară de câțiva călători rătăciți ce nu prindeau niciodata lasarea întunericului, și clienți de pe plaiuri mai îndepartate pe care i-am atras de-a lungul timpului cu practicile mele.

Singurul oraș din zonă era Stahgrad, undeva la vreo oră, o oră jumate de mers pe jos prin pădure. După ce parcurgeai o poteca prăfuită ce se întindea pe aproximativ cinci kilometri, puteai întrezări acoperișurile maronii ale locuințelor modeste din lemn, în spatele zidului masiv ce proteja întreaga așezare.

Deasupra porții erau trei turle imense și creaturi mărețe precum dragoni cu solzi și guri larg deschise, admirabil cioplite în varf, menite să îți ia privirea de la arcașii cocoțați pe înaltul pod din lemn atașat în spate.

Aceștia erau ochii cetății. Orice mică amenințare era rezolvată instant de către arcași. Pentru intervenții mai complicate, drept întărire apăreau de fiecare dată, parcă de nicaieri, trupe de războinici, fie femei sau bărbați cu topoare și scuturi din metal greu.

De cel mult două ori pe săptămână îmi croiam drum până la Piața Mare a orașului pentru a cumpăra diverse ierburi sau materiale pentru ritualuri.

Comercianți din lumea întreagă veneau în piață. Printre rafturile ponosite și sărăcăcioase, unele chiar cu scânduri lipsă, vedeai o gamă foarte variată de produse. Eșarfe din cele mai fine și viu colorate mătăsuri de peste ape, mirodenii vândute de poporul cu piele cafenie, blănuri și haine de iarnă aduse tocmai din nordul îndepartat, vândute de barbați zvelți cu bărbi împletite, ce se aseamănă foarte bine cu cei de aici.

   Când am ajuns pe tărâmul ăsta, am încercat sa duc o viață tipic mundană, să mă integrez printre muritori. Am început prin a lucra în atelieriul unei croitorese, Ariadna. Ușor, ușor am învățat tainele acestei meserii și am descoperit că e lucrul pe care îl detest cel mai mult pe lume. Din nefericire nu am fost înzestrată la naștere cu răbdarea necesară pentru a face broderii sau corsete, dar puteam spune incantații chiar și pentru zece ore când era vorba de un ritual. Partea luminată e că astfel am avut șansa de a trăi printre muritori și a le înțelege obiceiurile și comportamentul. Ariadna observase încă din prima zi de lucru că eram total lipsită de îndemânare, nu că nu ar fi fost destul de evident, și mi-a dat ca funcție încasarea plății.

Acolo mi-a fost ușor să intru în vorbă cu oamenii, clienții erau mult mai deschiși și aveau o energie mult mai bună decât colegele ce lucrau în atelier.

Aș putea spune că am legat cu un soi de prietenii de-a lungul timpului, cu oameni pe care i-am atras și în care am avut suficientă încredere pentru a împărtăși cu ei darurile mele. Fiecare s-a prezentat la ușa căbănuței mele cu fel de fel de cereri. Contra cost, bineînțeles.

Uneori a fost vorba doar de un săculeț pentru protecție pentru copilași speriați de întuneric, alteori săpun și uleiuri de corp care să emane sexualitate pentru femei ce nu-și puteau ține bărbații acasă. Am început sa mă joc de-a prezicatoarea și să le citesc oamenilor în cărțile de tarot, spunându-le exact ce voiau să audă. Orice să îmi câștig existența. Orice să rămân aici. Orice să nu îmi înfrunt destinul. Și acum calc în picioare toate eforturile mele.

Nimic nu mai conta acum. Nu aveam nevoie ca nimeni sau nimic să-mi pună bețe în roate.

Am făcut ce știam eu mai bine; am rostit în șoaptă, să nu mă audă nimeni, cuvântul ,,reoánaigh" și toată padurea a înghețat într-o fracțiune de secundă, trimițându-mă cu gândul direct la o fabulă.

Mi-am mutat privirea și mai jos în pământ și mi-am mușcat buza inferioară încercând să opresc lacrimile ce îmi curgeau pe obraji șiroaie și mi se prelingeau pe piept. Mi-am scuturat capul cu repeziciune să mă limpezesc de încețoșarea ce mi se pusese peste ochi și am pornit la drum cu pași stangaci și târșâiți.

Am observat drumul lăturalnic ce lua formă din întuneric în dreapta mea și am socotit că eram mai aproape decât credeam. În acel moment am realizat ceea ce ar fi trebuit să iau în calcul încă de la bun început: aveam nevoie de mult mai multă putere pentru ceea ce urma, aveam nevoie să îmi reîncarc forțele.

Ajunsă în inima pădurii, începusem să absorb energia fiecărui suflet din preajma mea; fiecare plantă, fiecare animăluț erau într-o strânsă uniune cu mine, ajutându-ma să îmi redobândesc puterile de altă dată. Dacă voiam să părăsesc lumea muritorilor și să mă întorc acasă, era binevenit orice ajutor prăpădit.

În timp ce urcam culmea dealului mă bătea gandul că nu aveam de unde să știu peste ce voi da sau de ce fel de primire voi avea parte. Mă lovise o panică viscerală. Ceea ce știam sigur, însă, e că Amaris nu era orice bucată ordinară de pământ. Amaris era paradisul oricărei vrăjitoare, unde stelele străluceau pe cerul fals a rău augur. Amaris era ținutul puterilor nemărginite și a libertății. Sau cel puțin așa se spunea. Am crescut înghițind cu nosuri aceste cuvinte dimineața, la prânz și seara timp de șaisprezece ani.

Amaris e casa mea. Amaris era casa mea. Am abandonat totul și am încercat din răsputeri să dau uitării toate amintirile mele. Mă întorceam după moștenirea ce îmi era menită. Mă întorceam să revendic tot ce dădusem pustiului nu cu mult timp în urmă.