Glasul inimii mele

Capitolul 2

                Mâna de pe spatele meu dispare, iar în scurt timp văd trupul masiv a lui Cole. Inima îmi bate nebunește în piept, iar respirația îmi devine precipitată. Și toate astea se întâmplă pentru că nu am putut să îmi țin firea vulcanică sub control. Acesta este încă un motiv pentru care nu vreau să îmi fac prieteni. Uneori sunt atât de impulsivă încât risc să supăr oamenii dragi mie.

            Sunt scoasă din gânduri atunci când acesta se așează pe vine în fata mea și îmi ridică capul la nivelul feței sale. Zăresc un zâmbet micuț însă nici acesta nu mă poate liniști. Îl privesc atentă cum îmi dă la o parte o șuviță din părul meu buclat ce s-a lipit în colțul ochiului, iar corpul mi se zguduie pentru o secundă. 

         — Chiar îți este atât de frică de mine?

           Cum poate un băiat atât de masiv și cu un chip de ne pătruns să aibă o voce atât de blândă? De ce pare să îl întristeze atât de mult faptul că simt o urmă de frică față de el? De ce nu m-a lăsat pur și simplu aici și să își vadă de treaba sa?

          — Nu îmi este frică de tine. Mai mult îmi este frică de mine și de ceea ce aș putea spune sau face, îl mint eu cu nerușinare.

            Privirea sa devine una șocată, iar mâna ce până acum a rămas suspendată în aer, i-a căzut pe lângă corp. Mi-am dat seama că a început să privească în gol doar atunci când au trecut două minute, iar acesta nu a clipit nici o dată. Ochii îi erau goi și parcă puteau privi prin mine. De parcă trupul meu nu ar fi fost nimic mai mult decât o bucată de sticlă.

          — Am o propunere pentru tine.

            A vorbit atât de brusc încât m-a speriat și am tresărit brusc. Îl privesc sceptică, însă sunt destul de curioasă în legătură cu propunerea sa, așa că îi fac semn din cap că poate să continue.

          — Ce ai spune dacă am lua astăzi împreună prânzul la cantină? Oricum fiecare dintre noi stă într-un colț mai retras și nu avem prieteni. Astfel am putea să ne cunoaștem mai bine și să vezi că nu toate zvonurile pe care le auzi prin școală sunt adevărate.

          — Ce te face să crezi că vreau să ne cunoaștem mai bine?

            Fața sa în acest moment este epică. Sprâncenele sale dese aproape că au format o linie dreaptă, iar buzele-i groase  s-au strâns într-o linie perfectă. A deschis gura pentru a spune ceva însă a fost întrerupt de clopoțelul ce ne anunță că fiecare trebuie să ajungă la ora sa. Mă ridic de pe bancă și o iau la pas rapid spre școală, însă înainte de a pleca îmi întorc capul în spate și îi strig:

          — Să îmi ții rând la coadă.

            Încep să alerg repede pe trotuar,  iar când intru în școală caut repede cu privirea clasa de franceză. Ce noroc pe capul meu că aceasta se află la primul etaj. Alerg rapid la dulap, îmi iau cartea de limbă franceză și îmi amintesc că manualul meu de matematică a rămas undeva pe jos. Mă întorc în spate și zăresc cartea mea undeva mai departe lângă un dulap, merg rapid într-acolo și mă aplec în jos ca să o iau, apoi alerg rapid spre clasă intrând în grabă. Din fericire profesoara încă nu se află la locul său așa că merg spre locul meu pentru a nu fi prinsă că era să întârzii. Însă mare îmi este mirarea când văd că locul îmi este deja ocupat de alt cineva.

          — Scuză-mă, dar ai putea să te muți de pe locul meu?

            Tipul ce mi-a ocupat locul își ridică leneș privirea din telefonul ce îl butona cu câteva secunde în urmă, apoi îmi zâmbește de parcă ar fi ceva la ordinea zilei pentru el. Ochii săi verzi sclipesc, iar eu am o presimțire că nu întâlnirea cu mine este motivul.

          — Scrie undeva că acesta este locul tău? Trăim într-o țară liberă în care fiecare are dreptul să stea unde dorește. Mai sunt locuri în spate, poți ocupa unul dintre ele oricând dorești.

             Închid ochii și număr până la zece. Secundele se scurg precum un fulger, iar atunci când deschid ochii toată clasa privește spre noi.

          — De fapt da, scrie că este locul meu.

            Îi dau la o parte ghiozdanul de pe masă și îi arăt numele meu scrijelit pe lemnul dur al băncii. Zâmbesc victorioasă atunci când acesta cască gura de uimire și privește atent scrisul de mână pe care l-am făcut cu doi ani în urmă.

            Ușa clasei se deschide zgomotos iar profesoara intră grăbită. Scanează clasa și se oprește cu ochii asupra mea.

          — Domnișoară Gray, de ce stați în picioare? Luați loc vă rog frumos.

          — Dar locul meu a fost ocupat de alt cineva, mă plâng eu și aștept ca tipul să se ridice.

          — Mai sunt și alte locuri libere. Ia loc și nu reține lecția.

            Vocea ei stridentă mă zgârâie pe creier și aproape că îmi vine să țip de frustrare. Nu este corect. De ce eu sunt cea care trebuie să ia loc în altă parte dacă am locul meu de ani buni? Acum am înțeles motivul pentru care o urăsc pe această profesoară. Este o scorpie și jumătate.

            Îmi târăsc picioarele până în ultima bancă și îmi scot caietul și pixul din ghiozdan. Profesoara începe să vorbească, însă eu nu pot să mă concentrez deloc asupra subiectului predat de ea. În mintea mea se tot învârte imaginea tipului ce mi-a ocupat  locul. Cât de mult tupeu poate avea? Nu am să las lucrurile așa, o să-i pară rău.

              Mă legăn ușor pe scaun, apoi mă dau mai aproape de marginea băncii pentru a trage cu ochiul la tipul de mai devreme. Un braț îi stă la margine așa că pot observa cu ușurință o brățară neagra ce atârnă pe încheietura lui. Nu îi pot vedea fața, însă spatele îi este lat, iar tricoul alb și mulat îi face mușchii proeminenți să fie vizibili. Poate că are un trup masiv, însă în nici un caz nu îl întrece pe Cole. Tot ce mai pot observa de aici este doar părul său de culoarea tăciunii. Însă într-un moment decid că nu are rost să îmi bat capul cu el și încerc să îmi conectez din nou mintea la lecția predată.

      •••

            Îmi strâng rapid lucrurile și mă pregătesc să ies din clasă, însă îmi aud numele strigat de profesoară.

          — Domnișoară Gray, aș vrea să vă rețineți pentru câteva minute.

            Vreau să îmi dau ochii peste cap, însă este foarte atentă la mine așa că renunț rapid la acest gând. Fața serioasă pe care o afișează mă îngrijorează. Oare ce s-a întâmplat?

          — Am avut ședință cu directorul în această dimineață, iar acesta mi-a dat o misiune. Și anume aceea de a alege cel mai bun elev de la materia mea pentru a face ore suplimentare cu un elev nou ce nu a mai învățat limba franceză până acum. Pentru acest serviciu, nota ta semestrială va crește cu un punct, la fel și cea de la purtare.

          — Dar mă aranjează notele pe care le am. Nu sunt sigură că aș fi în stare să meditez pe cineva.

          — Acesta este un refuz din partea dumneavoastră, domnișoară Gray?

            Dacă ar fi posibil, privirea sa ar face acum găuri în mine. Nuanța roșie ce a căpătat-o fața sa nu prevestește nimic bun, așa că îmi rămâne doar să mă resemnez.

          — Sunt de acord. Când trebuie să încep?

          — Minunat! Te aștept aici după ore pentru a-ți prezenta elevul și pentru a vă înmâna materialele necesare.

            Am impresia că ar putea exploda de fericire. Nu am văzut-o nici o dată atât de entuziasmată sau purtând un zâmbet atât de natural. Ies din clasă și mă îndrept cu pași lenți spre dulapul meu. Măcar acum sper să nu mai am parte de alte incidente neplăcute și să pot ajunge la timp în banca mea.