Contele de Monte-Cristo

ș a p t e

    Chiar cred că ar trebui să mă opresc.Am pășit în biroul vechi și ticsit de cărți și am inspirat parfumul dulceag de iasomie...Magdalena fusese aici.

- Deci,domnule Roi,am spus privind spre tatăl fetei.Vrei s-o căsătorești pe Magdalena cu...ducele G.?

- Da,consider a fi cea mai bună variantă pentru ea...ori dvs...

- Vreau să știu că ducele este un om potrivit,am spus calm.Vreau să știu asta.

-Domnule conte,mi s-a adresat de data asta ducele ce părea că atunci intrase.O voi trata cu respect pe Magdalena,atâta timp cât și ea mă respectă

         Între timp Magdalena privea pierdută pe geamul din odaia contelui întrebându-se ce naiba făcea acolo...Nu putea fi real ceea ce simțea, el nu era capabil să iubească.Oftă greu ștergându-și lacrimile reci când el intrase tăcut.

- Ați acceptat,spuse calmă făcându-l s-o privească confuz.M-ați dat ducelui..., înțeleg.

- Magdalena,ceea ce tu vrei e imposibil,i-a spus rece

- Știu, spuse ea încet.Iertare,mă voi pregăti să plec...,dar înainte vreau să vă spun ceva,îmi îngăduiți?

        Alexander o privi și simți nevoia să plângă.Voia să fie luat în brațe așa cum se întâmpla când era mic.O privi cu ochii goi pe fata din fața sa și gându-l îi zbură la Marie.Cățeaua trebuia să fie acum în așternuturile lui Nicholas,iar el trebuia să suporte o durere în inima.

- Nu,i-o trântise.Am mult de lucru

- M-am gândit că mă ve-ți refuza așa că am scris...iertare dacă v-am supărat,îi spuse lăsând ușor o micuță scrisoare pe masă.Să aveți o zi senină și...mult succes,spuse apoi se făcu nevăzută.

     Contele privi scrisoarea tăcut.Îndrăzneala ei îl ațâța și ar fi dat orice doar s-o mai înfrunte.Dar ea plecase, iar el voia să afle adevărul.Luă scrisoarea și-o citi:

" Am avut o copilărie ciudată. Îmi era tot timpul frică. Frică de moarte, de singurătate, de eșec, de nou. Vezi tu, contele meu, mie mi-a fost mereu extrem de dificil să vorbesc fără să mă doară inima. Și de asta plângeam mereu, singură, izolată, învinuindu-mă de tot ceea ce se întâmpla.

  Când aveam 12 ani m-a locit pasiunea cititului și adoram să povestesc. Îi ajutam pe copii de pe stradă oferindu-le puțin din cunoștințele mele. Îmi plăcea să-i văd absorbiți de poveștile mele. Îmi făceau inima să bată încă o zi, iar mintea să mai stea trează.Îi adoram, dar asta nu era îndeajuns.

  Pe tata voiam să-l fac mândru. Eram singurul său copil și eram o fată. Avusese un băiat ce murise înainte să mă nasc și simțeam că niciodată nu voi fi așa de iubită ca el. Căci tata îl iubise..cu toata ființa lui. Mie nu-mi arâtase iubirea de care aveam eu nevoie și uram faptul că nu învățase asta. Dar m-a învățat să tac, să plâng singură, să nu arât nimănui durerea mea. Dar a uitat să mă învețe că acest lucru, dacă nu e spus cuiva te va face un monstru.

  Știu că mă crezi. Știu că ești de acord cu mine și știu că ești un om bun. Nu te-am învinuit de comportamentul tău căci și eu l-am avut. Și eu sunt un monstru, dar singura diferență dintre mine și tine e că eu te iubesc, iar tu ești pierdut. Știu că sună ciudat, știu că nu ai încredere, dar vreau să ști un unic lucru:

   Dacă crezi că ai fost nedreptățit căci contesa Marie te-a trădat aduți aminte că eu am crescut singură, cu acest monstru în inima mea ce mi-a măcinat sufletul.Gândește-te că cineva,undeva, e ca tine și că probabil nu se va vindeca mai repede decât tine.

   Iertare dacă te-am supărat, dar trebuia să mă descarc. Monstrul trebuia să urle pentru ultima oară ca să tacă pe vecie, și asta s-a și întâmplat."