Regina Întunericului ; h.s

•prolog•

Era anul 1913, anul în care Harry Styles trebuia să fie declarat oficial regele regatului. Însă tânărul prinț, orbit de furie, neacceptând faptul că din vina sa îsi pierduse importanța în fața lumii, decise să își închidă propria servitoare în pivniță.

***

Bărbatul din fața fetei o urmărea cu privirea sa de gheață cum se zbătea în brațele sale. Urla, cerându-i să o lase să plece din castelul său, jurând că nu se va mai întoarce niciodată, până când își va da ultima suflare. În zadar. Partea proastă era că nu o putea auzi nimeni, era singură, în pivnița prăfuită și uitată de lume castelului. O lacrimă i-a pătat obrazul fin, dar a îndepărtat-o, nevrând ca bărbatul care ori o iubea, ori o ura, să o vadă slabă. O aruncase jos pe o saltea umedă și uzată, cu pete de murdărie pe ea. Nu a spus nimic, nevrând să pățească ceva mult mai rău, din moment ce ochii verzi care odată o priveau cu admirație o privreau cu cel mai mare dispreț si dezgust, pe care nu îl mai observase până atunci la nimeni altcineva.

A început să respire greu, lupta sa cu brațele sale obosind-o. Bărbatul își băgă mâna prin părul care îi ajungea până la umeri și îl aranjase. Privirea sa îi dădea fiori prin tot corpul, în momentul acela fiind de frică, nu de vreun sentiment de iubire sau orice altceva față de el. S-a apropiat de ea, lăsându-și corpul jos, fețele lor ajungând la același nivel, Scarlett simțindu-i respirația caldă peste buzele sale.

— M-ai dezamăgit complet, Scarlett. Era momentul meu să devin rege, eu trebuia să am coroana aceea pe cap acum. spuse bărbatul, întunericul din ochii săi dispărând puțin câte puțin, lăsând la iveală niște ochi verzi si sticloși, cuprinși de tristețe și de durere. Dacă nu îl cunoștea era convinsă că va plange, însă prințul Harry Edward Styles nu era capabil să plângă, era prea mândru de omul care ajunsese. Era doar cineva pe care în acel moment îl ura.