Camera Roșie

Vizita

          ,,Nu cât mai durează până când lumea din mine va trece prin tragedia tuturor lumilor."

*

          Intru în bloc cu o față plouată, deși afară doar bate vântul. Este clar. Sunt condamnată la rușine și la greșeli toată viața!

          Urc mohorâtă scările, agățându-mă de balustradă, de parcă aș cădea dacă i-aș da drumul. ,,Dacă îi spun că mi-a luat vântul hârtia din greșeală...", continui să găsesc metode prin care să explic pierderea programului, fără să apar chiar atât de idioată din prima. ,,Și dacă se supără, îl trag la răspunde că el este de vină că a acceptat să mă angajeze.", îmi spun, în timp ce oftez.

          Brusc, din toată ambuscada gândurilor din mintea mea, îmi mai dau seama de ceva. Nu-mi amintesc să fi încuiat ușa când am plecat. Și așa, mă trezesc fugind, din nou, ca nebuna, pe scări. După cum mă așteptam, găsesc ușa nu doar deschisă, ci la perete. Am noroc că vecinii mei sunt obișnuiți cu mine.

          Intru în apartament, închizând bine ușa de data asta. Mă lipesc cu spatele de ea, lăsându-mă pe vine, în jos, de-a lungul ușii. ,,Este posibil ca domnul Brandon să nu vrea să-mi mai trimită programul.", mă plâng în gând, ,,Și în felul asta, data despre care ziceam că va fi mai bine se transformă în cea mai rea experiență.". Poate că ar trebui să renunț, totuși, și să revin la ideea mea de a locui sub o piatră. Sau, mai bine, m-aș duce să locuiesc într-o peșteră cu niște călugări dintr-aceia solitari și plictisiți de viață. În felul asta, nici nu ar mai trebui să comunic cu ființele astea nesuferite și ar fi mult mai bine.

          Mă ridic încet, pornind către dormitor, acolo unde știu că telefonul meu zace pe pat. Va trebui să-mi sun șeful și să vorbesc cu el. Va trebui să vorbesc, lucrul la care sunt cea mai nepotrivită persoană. Ar fi de prost gust să-i las un mesaj? Nu ar fi, dacă eu chiar vreau să-l fac să nu mă placă fix din ziua anterioară primei zile.

          Un sunet scurt îmi atrage atenția. Îmi întorc capul la foc automat și observ că, pe măsuța din minuscula mea sufragerie, zace nimeni alta decât hârtia pe care este scris programul meu. Geamul întredeschis o plimbă dintr-o parte în alta pe obiectul de mobilier. Sentimente diverse mă încearcă. Simt fericire, apoi confuzie, apoi curiozitate și, la final, nu-mi mai pasă ce simt. Prind hârtia între degete și mai că vreau să o sărut, de parcă ar fi poza unei persoane dragi. Brusc, vreau să mă pocnesc singură, atunci când îmi amintesc că, mai devreme, în drum către dormitor, am aruncat-o pe măsuță. ,,Gata, îmi pierd mințile.", concluzionez, inspirând adânc și expirând.

*

          A început, în sfârșit, să plouă în seara asta, ștergând greșelile mele de peste zi. Și se face loc altora noi, evident. Stau cu o cană de ceai prinsă în ambele palme, ghemuită pe un scaun și privesc afară. Nu știu de ce, dar am avut mereu o afinitate pentru vremea mohorâtă. De obicei, prefer ploaia în locul soarelui. Probabil că asta nu este tocmai normal, însă simt că soarele și lumina, în general, mă sufocă. Ploaia este răcoroasă. Soarele doar te mângâie, pe când ploaia te lovește și, uneori, oamenii ca mine, cei care facem greșeli, simțim nevoia să fim loviți, decât să fim mângâiați. Aș prefera un: ,,Ești mai proastă decât credeam!", decât un ,,Nu-ți face griji. Totul va fi bine. A fost doar o greșeală.". Urăsc genul ăsta de încurajări. Sunt doar minciuni spuse de oamenii cărora nu le pasă destul încât să inventeze măcar altele noi. Așa că, decât să mă răsfăț în razele mincinoase ale soarelui, prefer să mă simt lovită de picăturile sincere ale ploii.

          Mă enervez imediat când sunt deranjată din momentul meu de contemplare de către tonul de apel al telefonului.

          — Dă-mi pace! mă plâng, deși nu știu cui, căci nu am nici cea mai vagă idee cine sună.
Mă aplec pentru a ajunge la masă și îl iau, ațintindu-mi ochii asupra ecranului. E doar Lia. Să-i răspund, să nu-i răspund...