Gânduri dintr-o zi de mai

Încătușată.

Lanțuri lungi, dintr-un metal greu, se înfășurau în jurul meu asemenea unui uragan care distruge orice loc, orice lucru pe care îl atinge. Mă simțeam legată atât de strâns de un perete negru, scrijelit, înconjurată de demoni uriași care vor să îmi înghită și ultima fărâmă de luciditate.

Țipam, cerșeam un ajutor care uita să apară mereu. Pumnii îmi erau roșiatici, pe alocuri apărând un violet care devenea mai închis cu fiecare secundă, cu fiecare minut care trecea. Obrajii îmi ardeau din cauza lacrimilor ce îi invadau, aveam senzația că cel mai aprig foc se dezlănțuia pe fața mea care cerea neobosit îndurare. Știam că urma să o iau razna, auzeam zilnic o voce șoptind „Nu încă. Răbdare." și îmi doream cu disperare să am răbdarea necesară pentru a rezista în această cușcă a celor mai negre coșmaruri ale mele. Îmi era dor să fiu învăluită în lumina zilei, să văd cerul albastru, un petic de nor alb și pufos. Am fost smulsă din toate acestea fără voia mea, pe o perioadă nelimitată și abia acum realizam cât îmi lipseau viața și persoana mea, deoarece aici simțeam cum mă descompun ușor, atât în interior, cât și în exterior. Eram un râu pierdut ce nu mai reușea să găsească marea, eram incompletă. Aveam nevoie de o conexiune cu realitatea ca de aer. Mă sufocam fără adevăr pentru că tot ce era în jurul meu mă intoxica prin minciună. Dintr-o dată, pentru mine singurătatea și-a schimbat sensul, îmi doream cu ardoare să îmi fie alături măcar o persoană, indiferent dacă îmi era cunoscută sau nu. Aveam impresia că în curând voi uita cum să vorbesc. Nu mai țipam, mă resemnasem cu gândul că voi rămâne aici pentru o eternitate.

Stăteam sprijinită de peretele care nu mă lăsa să evadez și îmi așteptam salvarea. Aveam răbdare, era ultimul lucru pe care îl puteam face. M-am agățat orbește de această idee, nu îmi păsa dacă eram deja nebună sau eram la limita dintre nebunie și luciditate. De fiecare dată când credeam că am găsit un mod pentru a evada, mereu se dovedea că mă înșelam. Eram hotărâtă să îmi găsesc singură salvarea și să ies de acolo. Nu conta dacă îmi lua o noapte sau o mie de ani, eu trebuia să revăd lumina soarelui și să mă bucur de razele sale calde care îmi mângâiau pielea. Inima mi se transformase în sticlă, iar mintea în piatră. Mi-am propus să supraviețuiesc și reușeam, toate astea doar pentru că nu mai permiteam să fiu dărâmată începând de la piele, apoi ajungându-se la oase. Pentru prima dată de când eram încătușată în coșmarul etern, mă simțeam puternică, indistructibilă. Timpul trecea și demonii din jur dispăreau pe rând. Deși camera încă părea tortura tuturor sufletelor de pe Pământ, nu îmi era frică. Izbuteam să mă mențin vie, iar după o lungă perioadă de lacrimi și durere, un mic zâmbet s-a evidențiat pe chipul meu.

Negru. Eram înconjurată de întuneric. Flăcările iadului ardeau în jurul meu. O căldură mistuitoare a pus stăpânire pe trupul meu. M-a învăluit cu tentaculele sale uriașe și m-a aruncat într-o temniță umedă și rece. Simțeam cum mă descompun celulă cu celulă, cum carnea îmi cade de pe oase zgomotos și cum mușchii îmi ajung pe podea, împrăștiați într-o bulă de sânge și mâzgă neagră.

Camera s-a luminat brusc, un alb orbitor invadându-mi cușca în care eram prinsă de atâția ani. O portiță de scăpare s-a întrezărit la gratiile de fier ruginit ale temniței. Îl vedeam pe el, zâmbind și întinzându-mi mâna. Știam că a venit după mine. După atât de mult timp eram în sfârșit liberă. Eram descătușată. Vedeam o mână albă ce se întinde spre mine. Am atins-o cu spaimă și am constatat că pielea se agăța de brațul meu, iar textura sa părea o lumânare a cărei ceară se topește neîncetat. M-a tras înspre o lumină orbitoare și m-a eliberat de demonul care mi-a distrus fiecare celulă de fericire din corp. Odată ajunsă pe partea cealaltă, brațul moale și lipicios s-a transformat într-unul cât se poate de real, iar când mi-am ridicat privirea am observat chipul unui bărbat. Mă holbam la făptura din fața mea ce se asemăna cu un înger coborât pe Pământ, întrebându-mă dacă era real. M-am convins de acest lucru când am fost cuprinsă într-o îmbrățișare ce m-a lăsat fără suflu; era probabil mai real decât am fost eu vreodată. Eram copleșită, mă făcusem mică în brațele lui și plângeam spasmodic, dar știam că sunt în siguranță. Cu el. În mijlocul necunoscutului.

Cu ajutorul lui, m-am regăsit, iar în neputința mea i-am șoptit printre lacrimi că unicul demon care îmi curma șansa la fericire eram eu, dar el a reușit să îl înece în amintiri reci, mai reci ca temnița unde am fost captivă ani întregi.

Mă simțeam reîntregită, mi se înapoiase cel mai inocent și pur sentiment. Eram din nou capabilă să iubesc. Eram convinsă că el va fi singura persoană pe care o să o iubesc până la finalul timpurilor, urmând să îl ador restul eternității. Iar când a dispărut în lumina cerului albastru, știam că o să îl aștept chiar și un milion de ani. Mi-a promis că nu o să uite niciodată că este îngerul meu și nu o să uite iubirea pe care ne-o purtăm unul celuilalt. Se va întoarce când voi fi vindecată de orice durere mi-a pricinuit Iadul.

Așa că aștept. Am răbdare să îngrop orice lucru mărunt ce mi-a umplut sufletul cu nămol și mi-a zdrobit inima cu un baros de sticlă, iar atunci când voi fi cu adevărat pregătită EL va reveni și mă va lua sub aripa lui. Împreună vom domina răul și ura, demonstrând că binele și iubirea primează în viața oricărei ființe din uriașul univers ce ne înconjoară.