Asaltul demonilor

Capitolul XXIV - Totul sau nimic

        Vizitându-l pe Tanaka, care se află internat în spital în urma accidentului de acum două zile, l-am auzit pe unul dintre doctori vorbind despre o fată care suferă de aceeași boală ca și Marc. Nu a fost intenția mea să mă implic, dar, văzând-o în acel pat de spital, aproape la fel de albă la față ca cearceaful, nu m-a lăsat inima să plec. I-am spus că o pot salva și i-am cerut să aibă încredere în mine. Am vorbit deja cu doctorii și cu autoritățile japoneze, care au aprobat intervenția chirurgicală. Alicia o să primească o versiune îmbunătățită a cipului pe care îl are Marc. O să trăiască, de asta sunt sigur, însă... nu am aflat încă de ce cipul nepotului meu a acționat de unul singur, așa că nu pot să garantez că cel al fetei nu va face la fel într-o bună zi. Este un risc pe care va trebui să și-l asume.

        Însemnare din jurnalul doctorului Edward Evans

        Când armura lui Abigor își pierdu strălucirea, ceilalți întoarseră privirea către el. Puterea generalului o depășise pe cea a partenerului său răposat, ceea ce nu era o surpriză, cu toții fiind deja conștienți de faptul că Dagon fusese veriga slabă a grupului de monștri. Dar transformarea lui Abigor încă nu ajunsese la final. Generalul ascundea și alte surprize.

        Abigor aruncă din mână scutul său uriaș, acesta scoțând un dangăt metalic neîntrerupt atunci când lovi dalele de piatră. Una câte una, bucăți din armura generalului se desprinseră și căzură pe podea, spărgându-se în pixeli multicolori, dezvăluind corpul prins înăuntru ca într-o conservă — un corp musculos acoperit cu o blană maronie, scurtă. La final, Abigor își scoase casca de pe cap. Coama bogată i se revărsă peste umeri ca spuma laptelui ajuns în punctul de fierbere. Abigor semăna cu un monstru desprins din legendele unor popoare demult dispărute. Era leu, dar în același timp mergea în două picioare exact ca oamenii, iar palmele sale aveau câte cinci degete, poate pentru a putea prinde mai bine sabia uriașă.

        Aruncând casca, Abigor scoase un răget puternic ce zgudui turnul din temelii, ecoul revenind ca replicile unui cutremur — ceva mai slabe în putere, dar aproape la fel de distrugătoare. Aura generalului deveni vizibilă, o energie aurie semitransparentă, iar monstrul își dublă dimensiunea. Ca o umbră ce se întinde pe perete, o parte din energia lui Abigor traversă distanța până la grupul lui Laoteng și se prinse de fiecare jucător în parte.

        — Ce se întâmplă? întrebă Luna alarmată. De ce îmi scad punctele de viață? Și ce e cu durerea asta enervantă?

        Cu toții se clătinau pe picioare, de parcă luptau cu un dușman invizibil. Punctele lor de viață se scurgeau precum nisipul într-o clepsidră, numărându-le clipele rămase.

        Abigor începu să râdă. Vârful sabiei sale lovi una dintre dalele de piatră, crăpând-o pe din trei, iar monstrul se rezemă de mânerul armei ca un bătrân de măciulia bastonului său credincios.

        — Acesta e motivul pentru care nu-mi pot folosi adevărata putere decât atunci când lupt de unul singur. În această formă, cei din jurul meu sunt afectați de un blestem care le scade încontinuu punctele de viață. Mai mult chiar, blestemul își dublează puterea cu fiecare minut care trece de la activarea sa.

        — Asta nu sună prea bine, zise Laoteng.

        — Nu e mare lucru, se ambiționă Sayuri. Oricum trebuia să-l învingem cât mai repede, așa că situația noastră nu s-a schimbat prea mult. Îl lovim cu toată puterea și-l facem să regrete că ne-a subestimat!

        Ceilalți încuviințară și se pregătiră de luptă. Abigor rânji, arătându-și colții impresionanți.

        — Sunteți cadavre umblătoare, doar că încă nu știți acest lucru.