La apus// VOLUMUL II

5: Nu visezi

Capitolul 5: Nu visezi

Paul

— Tocmai ce am vorbit cu șeful meu..., îi spun lui Patrick când a ajuns în pauza serviciului meu.
— Și? se uită la mine.
Am scos fumul din gură precum o cascadă. Încerc să mă calmez înainte să iau foc.
— Nu-mi poate da banii. Mai am trei zile până la mijlocul lunii.
— Prostie, spune nervos.
Termin de fumat țigara și arunc chiștocul în locul special pentru depozitarea acestora. Dau mâna cu Patrick și mă întorc la muncă. Pășesc pe intrarea din spate a cafenelei, specială pentru angajați, și dau de ochii albaștri ai Annei. Ochi albaștri care, la Ella îi iubeam și erau atât de familiari, dar la fata asta, nu găsesc nimic special în ei.
— Uite ce ți-am adus, îmi întinde o cafea. M-am gândit că poate ești obosit.
— Mda... mersi oricum, spun sec și iau paharul de carton, apoi îl pun pe undeva pe tejghea.
— Ce planuri ai pentru diseară? mă întreabă a treia oară pe săptămâna asta. Eu am niște bilete la un film super bun, sau niște cafea, un sandviș în apropiere vânzând apusul...
Auzind sintagma "văzând apusul" parcă inima mea ratase o bătaie. Și am simțit-o. Încă sufăr după ea... mi-e atât de dor. Și e și atât de dureros, îmi vine să zbier, iar fata asta care seamănă cu ea, nu face decât să înrăutățească situația.
— Paul? pocnește din degete în fața mea.
Nu sunt interesat mai deloc să o aud, având în vedere situația de față și sufletul meu, de vreo întâlnire, când eu chiar am suferit o traumă.
— Anna, te rog, vezi-ți de viața ta, te rog din suflet! Nu sunt interesat de nicio întâlnire, o bat pe umăr.
Rămâne în loc cu o grimasă ciudată pe chip. Nu cred că se aștepta la asta. Mă rotesc pe călcâie și merg către mese pentru a prelua comenzile.
După trei ore sunt aproape să ies din tură când aproape mai am cinci minute din cele zece pe care le aveam, când primesc un telefon.
— Ce faci? se aude vocea lui Patrick.
— În pauză, tu? Zi repede.
— În drum spre casă, treci pe la mine, te rog! mă imploră acesta.
— Din ce cauză?
— Am ceva extraordinar să-ți arăt! spune încântat.
Ce dracu' l-a apucat pe ăsta? Parcă e fumat!
— Bine, hai, că vedem.
— N-o să regreți toată viața ta! mai adaugă și închide.
Mă așez pe scările din lemn și Anna apare lângă mine. Parcă e lipitoare fata asta!
— Hei, mă salută din nou ea.
— Ce cauți aici? o întreb.
— Păi tu ce cauți aici?
Se bagă în seamă,  să nu-mi dau ochii peste cap.
— Trebuie să mă întorc la muncă, îi spun făcând stânga împrejur și înaintând pe lângă ea.
— Stai! mă prinde de mână.
Se uită în ochii mei. În privirea ei, dacă aș fi fost prost, aș fi convins că mă iubește, dar, acest sentiment a devenit necunoscut pentru mine și dacă voi încerca să mai simt acest sentiment, nu o să mai pot, nici dacă vreau. Pentru că toate sentimentele mele au pierit o parte când iubita mea a murit și ea.
— Ce dorești, trag mâna, eliberând-o dintr-a ei.
— Uite... de ce nu-mi dai o șansă? Eu mă străduiesc să-ți arăt tot și tu... nu apreciezi nimic.
Mă întorc cu spatele pentru a mă îndrepta spre intrare când o aud spunând:
— Uită de acea fată! Ce avea atât de special încât să te facă să renunți la toată viața ta pentru ea?
În momentul acela m-am întors către ea. Cum putea spune aceste cuvinte? Dezgustul mă cuprindea față de ea.
— Înseamnă că tu nu știi ce e iubirea, îi zic direct uitându-mă în ochii ei.
—Ba da..., încearcă ea să se convingă, că altfel nu cred că știe.
— Ba se pare că nu știi. Dacă ai știi ce e iubirea sau ce înseamnă să iubești o persoană, nu ai mai zice acum cuvintele acestea. "Ce avea atât de special"? Simplu. Eu o iubeam, ea mă iubea. Ea și-a dat viața ei pentru a mea, ceea ce nu cred că o altă fată va mai face asta vreodată pentru mine.
M-am uitat pentru ultima dată la ea, eliberând tot veninul, apoi am plecat.
Am strâns tot ce aveam, mi-am luat la revedere de la Amalia și am plecat. Anna tot se uita la mine cu o oarecare ură. Dacă mă iubea, îmi dădea timp măcar să mă vindec, iar asta, nu e iubire, e doar o persoană egoistă.
Cu pași mărunți mă îndrept către blocul unde locuiește Patrick. Nu știu de ce, dar inima parcă imi ia razna odată cu fiecare scară urcată către apartamentul lui. Parcă simt ceva ciudat.
Bat la ușă și Patrick îmi răspunde, apoi îmi sare în brațe.
— Frate, sunt atât de fericit pentru tine! mă bate pe spate.
— Cum adică, ce ai? mă încrunt la el.
— Hai, mă trage de mână.
— Lasă-mă măcar să mă descălț, ce e atât de important? închid ușa de la intrare.
— Dă-le naibii pe toate, tu doar vino!
— Bine, măi, dar ce tot ți s-a întâmplat? Fuma...
Cuvintele îmi pier efectiv pe buze. Sigur visez. Mă frec la ochi și tot în fața mea stă.
Ella...
E cu lacrimile în ochi. Plânge. Plâng.
— Paul! îmi strigă numele printre buze.
Sare în brațele mele și o prind. O strâng tare, inspir mirosul ei și mie tot nu-mi vine să cred că e la mine.
Ne sărutăm. Am crezut că nu voi mai avea parte niciodată de buzele astea!
— Iubitule! îmi cuprinde obrajii cu palmele ei.
Amândoi avem lacrimi pe obraji. Cum e posibil așa ceva?
— Iubito! Dar... cum? Cum e posibil? Unde ai fost? Visez? întrebările mele încep să curgă una după alta.
— Nu visezi, Paul! Sunt aici, cu tine! Îți voi povesti totul, promit! Dar mai întâi, vreau să mă bucur de tine!

Nu-mi vine să cred! Gata și cu acest capitol, Doamne, deci am plâns la acest capitol chiar eu :))
Sper să vă placă și vouă!