Capitolul 1

374 23 18
                                    


Perspectiva lui Bang Chan

  Niciodată nu mă crezusem un om norocos, însă învățasem să profit de orice situație. Crescusem într-o familie destul de strictă, însă iubitoare, unde am reușit să mă dezvolt așa cum trebuia și să ajung să profesez ce voiam. Nu puteam să-mi imaginez viața altfel decât așa. Trăiam după același principiu pe care îl aplicam în fiecare moment al vieți mele: "Inspiră. Vindecă. Expiră."

  Eram încă medic rezident, însă mi se permitea să preiau câteva cazuri cap-coadă. În noaptea respectivă îmi terminasem treaba și mă pregăteam să ies din spital. Nici nu am apucat să-mi dau halatul jos căci am auzit niște bătăi violente în ușă.

Vă rog să deschideți, avem o urgență și nu e nimeni la ora asta și...îmi zise Lisa când deschisesem ușa. Ea era noua asistentă care era în grija mea și care mă ajuta la orice avem de făcut. Am bătut-o blând pe umăr îndreptându-mă spre sala de urgențe neștiind la ce să mă aștept.

Supradoză, puls slab însoțit de crize. Mă anunțase Raya, asistenta șef. I-am injectat
narcan, însă nu-și revine.

Băiatul de pe masă tremura ușor, agitându-și ochii în orbită sub pleoapele închise. Mi-am așezat doua degete pe încheietura sa simțindu-i pulsul slab.

Foarte bine, însă are nevoie și de spălături stomacale urgent, zic în timp ce personalul medical a început să-l pregătească pe băiatul brunet de operație.

  Am oftat gândindu-mă la motivele și cauzele care au dus la asemenea dezastru. Era un baiat tânăr, poate chiar apropiat de vârsta mea. Avea trăsături foarte delicate și simetrice ca ale unui model. Chiar și în starea aia îți dădeai seama cât de bine arată. M-am îndreptat spre sala de operații  părându-mi rău că se ajungsese până aici.

*

Perspectiva lui Hwang Hyunjin

  Dacă să respiri e greu atunci renunți la a mai respira, nu? Sau te gândești înainte că te-ar putea costa viața? Nu mai știam nimic decât asta, că trebuia să respir ca să nu mor, dar nu voiam să o fac. Eram prins într-un contradictoriu cu proprii mei plămâni care strigau după oxigen. Simțeam furnicături în întreg corpul în timp ce eram mutat de colo-colo ca o cârpa de bumbac.

  Nu știam propriu-zis ce mi se întâmplă, ci doar presupuneam. Aș fi vrut să urlu cât de tare puteam, însă îmi simțeam gâtul atât de uscat încât nu aș fi putut scoate nici măcar un sunet. Am icnit când am simțit că mi se injectase ceva în vena mâini stângi. În nebunia mea credeam că era o altă substanță a fericirii care venea ca un antidot la starea mea din acel moment. Nu a fost...în schimb probabil luasem foc, sau cel puțin așa simțeam. Pieptul mă ustura groaznic în timp ce inima bătea leneș lovindu-se dureros de peretele toracelui meu.

  Voiam să se termine. Să se stingă focul și să pot adormi, căci mi-era foarte somn. În mai puțin de 5 minute, sau cât o fi trecut, dorința mi se împlinise și am alunecat într-un somn mai adânc decât orice am experimentat până în acel moment din cauza medicamentului ce mi se administrase.

*

  Cădeam conintinuu într-un abis fără margini și faptul că nu mă puteam agăța de nimic stabil mă frustra. Nu puteam să controlez nimic în nenorocita mea de viață, trebuia doar să mă resemnez și să accept faptul că eu îmi săpasem singur groapa și mă împinsesem în ea. Am icnit când am simțit cum îmi revin în simțuri. Acel necunoscut dispăruse încet-încet pe măsură ce reușeam să mă dezmeticesc.

  Nasul mă ustura cu fiecare respirație rece care îmi pătrundea în plămâni. Am deschis ușor ochii apărându-mi o imagine neclară în fața ochilor. Am putut observa aparatul care se întindea de la nasul și gura mea prevăzut cu o mască de oxigen. Primul meu instinct a fost să apuc de ea și să o îndepărtez, însă când am încercat să-mi mișc mâna am simțit cum sute de săgeți mi-o țintuiau de pat. Am icnit din nou clipind des în încercarea de a vedea mai bine.

Inspire. Heal. ExpireWhere stories live. Discover now