Maestrul Minciunilor

Prolog

   
    — Ți-ai ușurat sufletul și ți-a putrezit inima. Îmbăiat în flori de mucegai, ai respirat gazul ce te ține în viață. –

    În palatul de fildeș ascuns între munții de sare ai Deșertului Arab, unde particule fine de nisip scăldau statuetele cu chip omenesc ce dansau fără oprire hore și ridicau grădini și stâlpi imenși ce țineau cerul împietrit să nu cadă, soarele cobora în neant, aducând după el ultima Zi de pe Pământ.

    Odată cu prima noapte ce acoperea întregul deșert, se impregna și un puternic miros de moarte al stelelor căzătoare. Mirosea a moarte peste tot. Din vârful ultimului turn al palatului care era înconjurat în întregime de umbre, se puteau atinge cu ușurință atât norii cât și exaltarea sufletească, doar că amândouă păreau să nu fie existente în acel moment. Cerul era complet gol, fără căldura și flăcările proprii ce-l acopereau pe timpul zilei. Cerul era mort și el.

    Ea știa că acesta era sfârșitul. Știa de zile bune, dar nu făcuse nimic pentru a-l opri. De fapt, nu avea puterea de a opri ceva inevitabil.

    Încă de când mingii de foc acopereau bolta cerească într-un joc mistuitor, iar pământul părea să se cutremure și mai tare sub comanda Sa, acoperind și creând atât moarte cât și noi forme de viață, de atunci se știa de apariția Apocalipsei. Totuși, nu foametea adusă de lăcuste, ori păsări sau inundațiile Mării Moarte i-au speriat pe oameni, ci ideea apusului ce aducea cu el somnul de veci. Toată lumea se pregătea cum se putea mai bine pentru un somn îndelungat de câțiva mii de ani, făcând rezerve de mâncare și apă pentru când aveau să își revină, de parcă așa ceva era posibil, încuind fiecare ușă sau geam din casă pentru a se păzi de orice posibil hoț ce avea să le treacă pragul și rugându-se neîncetat la El, la regele lor. Unicul zeu și Maestru al Minciunilor.

    Doar El putea să le aducă încrederea necesară oamenilor de rând că totul avea să fie în ordine pe tot parcursul odihnei, că vor fi vegheați zi și noapte de Ochiul Magic pe care fiecare Maestru îl avea.

    Tânăra voia ca locuitorii regatului Petra să afle că totul era de fapt doar o minciună. O mare născocire care își avea loc încă de la începutul timpurilor. Nu exista niciun zeu, niciun Maestru al Minciunilor. Nimeni nu avea de fapt putere asupra altor persoane și odihna veșnică era de fapt doar moartea care venea sub chip de boală, ce le aducea păcătoșilor dureri crunte încât cei mai mulți păreau să înnebunească, crezând că pielea avea să se scurgă pe pământ precum apa, transformându-se mai apoi în țărână, căci toți erau de fapt nimic și tot în același timp. Cei care aveau norocul de o soartă mai puțin barbară, se transformau în statui de sare ce aveau menirea de a păzi regatul și de a se înfrupta cu sufletele celor câțiva care reușeau să scape. Dar rar existau astfel de persoane norocoase.

    În zare, aproape de porțile de granit ale palatului, singura sursă de căldură în acel moment, se afla un lac de asfalt ce părea să înghită tot ce se afla în jurul său, mărindu-și considerabil debitul. Din dreptul ferestrei, cu genele poleite de sare și pietre prețioase multicolore, privea aceeași fantomă prezentă a începutului. Voalul subțire de satin îi acoperea ochii migdalați de culoarea fisticului, îmbrăcați la rândul lor de un fir subțire de aur și se oprea în dreptul nasului ușor ascuțit de care se afla prins un mic inel de aur, împodobit cu petale de trandafiri albi și perle culese din cele mai adânci mări.

    Degetele sale erau atât de infipte în piatra ce îmbrăca peretele turnului încât picături de sânge albastru îi colorau în valuri rochia din catifea albă, dar corpul său era prea amorțit pentru a mai simți durerea.

    Deși noaptea se așternuse precum o mantie subțire asupra întregului ținut, acoperind orice formă de viață în umbră și pământ, nobilimea ce se afla împrăștiată în Sala Tronului și în fața palatului, o amuza enorm de tare pe tânăra femeie. Era noaptea în care toate minciunile, greutățile și puterea aveau să devină arma cea mai de preț a sa. Era noaptea în care totul avea să se termine.

    Începea o nouă eră pentru toți cei prezenți în Regatul Petra. Avea să fie încoronat un nou Maestru al Minciunilor. Totuși, dacă Ezekiel ar fi știut cât de multe alte capete încoronate erau de partea unchiului său, i-ar fi omorât pe toți cu mult timp înainte, dar acum, când nu mai putea avea încredere în nimeni, nu putea risca.

— Maiestate, regele vă așteaptă în salon, vocea unui marchiz se auzi în mintea sa, zguduindu-i cele câteva gânduri rămase.

    Pe holul luminat doar de câteva torțe de culoarea smaraldului, răsfirate de-a lungul a câțiva metri, erau înșirate atât tablouri ale familiilor regale, fantome ale regilor trecuți ce păreau să o urmărească subtil cu ochii mijiți, așteptând și cea mai mică greșeală pentru ca pereții palatului să se surpe și să o cuprindă în aceeași temniță cu sufletele lor pierdute, cât și stoluri de păuni multicolori ce își desfăceau cozile cu fiecare pas al tinerei.

    Podeaua era alcătuită din oasele de diferite dimensiuni ale ultimilor dragoni văzuți de ochiul uman și îmblânziți de Maeștrii generațiilor anterioare. Oasele lor erau întoarse cu țepii spre tavan, în timp ce călcâiele sale se înțepau ușor, lăsând în urmă pete de sânge de culoare albastru-verzui, ce sfârâiau neîncetat, formând pâlcuri de lumină și zgomot.

    Tornadă de șoapte zdruncinate i-au acaparat mintea pustie în acel moment de cotitură. Putea să fugă și să se ascundă, să devină pământ sau copac, dar totul părea în van. Ușile salonului s-au deschis cu un vuiet puternic, apoi a fost liniște. Ocheade nebune și neîmblânzite îi ardeau pielea în timp ce făcea primul pas spre centrul camerei cu privirea ațintită spre focul năpraznic din irișii de culoare stacojie ai Regelui Nebun.

    Zâmbetul de soare pe care acesta îl purta era umbrit de caninii subțiri și ascuțiți precum tăișul sabiei care se afla în dreapta tronului, ce îi străpungeau ușor atât buza superioară cât și pe cea inferioară. Zalele de fier prinse de costumul său se zdrobiseră brusc una de cealaltă cu un zgomot puternic, făcându-l să pară și mai înspăimântător în ochii celor din jur.

    Regele apucă într-o clipire a ochilor sabia și o eliberă din teaca din vigonie sud-americană, urmat îndeaproape de aliații săi. Șoaptele începeau să devină din ce în ce mai puternice. Era aproape. Strigăte puternice și onomatopee s-au auzit în întreg salonul, urmate de promisiuni deșarte aduse unui corp aproape muribund.

— Moarte Maestrului! Moarte reginei!

    Un fior puternic i-a trecut pieptul tinerei când pielea de pe mâini și față a început să strălucească puternic, aprinzându-se brusc sub forma unor crini de foc. În scurt timp, din adâncurile sale au răsărit furtuni și vânturi nemaipomenite, ce distrugeau și combinau din nou umbra haosului pur. Pentru câteva secunde s-a lăsat liniștea din nou.

    Fantoma privi spre nobilime. Aveau ochi ficși și glasuri puternice. Se dezbrăcau de straturi întregi de rugină în timp ce rămâneau fără oxigen. Erau închiși în cuști de fier și se sprijineau de nimic. În jur răzbea lumina plăpândă. Erau morți.

    
    Dinspre porțile palatului devenit ruine, pașii o purtau spre neant, pe când voalul negru și-l revărsa pe treptele reci. Crepusculul sângeriu perturba luna și suflete colindau fără corp. În regatul mut și pustiu ca un mormânt se auzeau doar picăturile aprinse, ca o multitudine de hohote ce se loveau necontenit de pământul aburind.

    Toți s-au cutremurat pentru ultima dată când aerul devenise greu. Neliniștea dospea în jur, iar pe fundal se auzea melodia sufletului, un suspin ruginit. Era în sfârșit liniște. Dormeau toți.