Totul era răsturnat și nici urmă de ea.În sufletul Ralucăi era mult zbucium, o adevărată furtună.
Începea în sfârșit să se gândească la siguranța surorii ei.
Era cam târziu și totuși nu dura mult.
Ajunse destul de departe,ieșise din oraș și totodată și din tristețe.
Curgeau lacrimi de fericire de această dată și un zâmbet larg i se arăta pe chipul ei. Deși apunea,lumina sa era destul de puternică ca să o călăuzească.
De fericire scoase chitara ,iar jocul degetelor pe corzi s‑a făcut auzit.
Mergea cu gândul la ea.Deodată auzise acel cântec.
Credea că i se pare,dar era real.
Îi răspunse prin același joc cu chitara lui.
Tresări și totuși era emoționată.
Comunicau prin cântec.
Nu știau de unde se aude,dar știau că se iubesc...
