Mireasa de sacrificiu [Finalizată]

1. Prizonieră

-Ajutor!am strigat bătând în ușile din lemn care pur și simplu refuzau să se deschidă. Să mă ajute cineva!

Îmi simțeam palmele amorțindu-mi din cauza puterii cu care loveam.

-Vin acum, nu mai face atâta gălăgie!am auzit un glas plin de iritare, foarte cunoscut.

M-am îndepărtat câțiva pași în spate, auzind cheia răsucindu-se în ușă. A intrat un bărbat înalt, foarte chipeș. Părul îi era blond, scurt, despărțit pe spate de o cărare. Ochii îi erau de un albastru perfect, deschis. Buzele îi erau subțiri, chipul în linii perfecte. El însuși era perfect pentru a fi model.

Eu am încruntat, încleștându-mi pumnii:

-Eric, nenorocitule... Lasă-mă să plec.

El mi-a zâmbit foarte amuzat, cumva malițios. Mi-a prins mâna, trăgându-mă în îmbrățișarea sa.

-Să pleci unde, iubire?s-a aplecat ușor spre mine.

Chipurile ni s-au apropiat.

-Cum unde? Acasă.

-Acasă?a ridicat din sprâncene. Aici e casa ta, îți amintești? Am hotărât să ne mutăm împreună, iubire.

-Părinții mei vor vedea că e ceva în neregulă când nu mă voi întoarce la finalul verii! am strigat înfuriată.

El i-a zâmbit în colțul gurii vizibil amuzat.

-Draga mea, până la finalul verii nu va mai rămâne nimic din tine.

-Ce vrea să însemne asta, Eric?am întrebat apăsat.

-De ce nu faci un duș? Ai transpirat fugind. Miroși, a strâmbat din nas. Poți să-ți schimbi hainele cu ce găsești în șifonier. Și...grăbește-te, Belatrix, mi-a zâmbit larg. Frații mei sunt însetați de nerăbdare să te cunoască.

Înainte să plece a ținut să menționeze, privindu-mă rece:

-Să fii jos la șase.

Aveam un gol adânc în stomac atunci când eram în duș, simțind apa caldă ce-mi amorțea vânătăile. Căzusem atât de rău atunci când încercam să traversez pădurea, să mă salvez. Dar el fusese mult mai rapid ca mine.

Nu avusesem niciodată noroc la bărbați și nici nu aveam la cine să apelez să mă ajute acum.

Părinții mei se despărțiseră acum mult timp, astfel încât nici măcar nu mi-l aminteam pe tatăl meu. Mama avusese o perioadă foarte grea să mă crească singură, cum nu avea studii superioare. În copilărie îmi aminteam cum avea și două locuri de muncă pentru a mă putea susține financiar, să pot merge la școală. De la liceu am început să muncesc la rându-mi, pentru că m-am simțit nevoită să am bani puși de-o parte. Mama se recăsătorise cu un bărbat foarte prezentabil, bun, dar care nu putea avea copii. De aceea nu avut nicio problemă în a mă considera fiica lui.

În urmă cu o lună îl întâlnisem pe acest bărbat tânăr și chipeș care s-a oferit să-mi facă cinste cu o cafea și un croasant, atunci când stăteam să-mi fac temele de la facultate pe factura de curent de la Starbucks. S-a pornit o discuție.

Era înalt. Era frumos. Era foarte manierat. Și îl chema Eric. Era exact prințul din poveste pe care-l așteptam, astfel că după doar o lună de relație, când mi-a propus să ne mutăm împreună din cauza programului său de muncă lung, ca să ne putem vedea mai des, am fost în culmea fericirii. Ba chiar mă certasem cu câteva dintre prietenele mele din cauza asta. Aveam o încredere oarbă în el.

Atunci când am ajuns în orașul Belmot, acolo unde locuia Eric, am avut un sentiment foarte ciudat când mi-a zâmbit și mi-a spus „Eu locuiesc lângă oraș". Dar acel „lângă oraș" se dovedise a fi de fapt la treizeci de kilometri de oraș, într-o zonă aproape nelocuită, în ceea ce părea a fi un conac victorian întunecat, înfiorător, din pădure. Mă gândeam că trebuia să fie o moștenire de familie să prețuiască un asemenea loc și încercam să mă îmbărbătez.

Am luat cina și a început să-mi povestească despre cum el de fapt nu este atât de tânăr pe cât pare. Mi-a spus că era un vampir, dar nu ca cei din filme. Când am auzit asta nu puteam decât să cred că era bolnav mintal și eu eram singură cu el în această pustietate. Chiar și așa nu am dat semne de frică. Doar am zâmbit ușor amuzată, am făcut o glumă. I-am spus că am nevoie la baie înainte să mergem la culcare, dar ceea ce am făcut a fost să fug mâncând pământul pe drum, tăind pădurea.

Nu am reușit decât să văd șoseaua cu ochii atunci când l-am auzit vorbindu-mi de nicăieri:

 „Cred că nu ai înțeles, iubire. Nu vei pleca. Nu pe picioarele tale. Nu respirând."

 Îmi era imposibil să înțeleg cum mă prinsese din urmă și cum în glasul lui nu era nici urmă de ostenire, ca și când s-ar fi deplasat un pas aproape doi kilometri, cât am fugit eu. Am alunecat pe o rădăcină, rostogolindu-mă dureros printre pietre și ramuri într-o mică prăpastie. Pesemne că mă lovisem și la cap, pentru că între timp îmi pierdusem cunoștința.

M-am trezit în dormitorul încuiat, strigând după ajutor cât mă țineau plămânii.

Ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat a fost că în șifonier erau rochii întunecate, de diferite lungimi, dar toate mărimea S, pe când pantofii aveau diferite măsuri. Am luat singura pereche treizeci și șase și am privit la ceas. Șase fără cinci minute.

Am deschis ușa, privind într-o parte și în alta. Am coborât pe vârfuri scările ce scârțâiau sub greutatea mea.

Ajunsă jos, am simțit cum camera a devenit mai rece. Un bărbat livid la chip, cu cearcăne în jurul ochilor a făcut o plecăciune scurtă în fața mea. Nu mi-a adresat niciun cuvânt, ci mi-a deschis o ușă pe care trebuia să intru.

La o masă foarte lungă am recunoscut un chip din trei ce mi-a zâmbit.

-Ia loc, iubire.

Cum erau doar patru farfurii la masă și una singură era liberă, era de-a dreptul irelevant să îi mai spun ceva.

-De ce părul ei are o culoare atât de neobișnuită, Eric?a strâmbat din nas unul dintre ceilalți bărbați.

Acesta avea părul șaten, ondulat, barbă scurtă, iar ochii îi erau albaștri, la fel ca ai lui Eric. Toți cei trei aveau aceiași ochi minunați și chipuri cu adevărat stranii. Aveau un mister aparte, dar în situația mea mi se părea mai curând înfiorător.

-Pentru că femeile de vârsta ei își vopsesc părul, Richard, i-a răspuns roșcatul.

Acela avea o privire foarte malițioasă, cumva animalică. Nu credeam că putea exista așa ceva până la el.

-Belatrix nu are părul vopsit, Henric. E o nuanță foarte specială, a zâmbit Eric privindu-mă lung. Nu este frumoasă?

-Se va putea păstra, pot observa, foarte frumos, a zâmbit Henric privindu-mă foarte intens. E păcat că ochii ei frumoși se vor pierde. E un verde atât de special.

Nu mi-am putut reține teama pentru că nu înțelegeam despre ce vorbeau. Voiau să mă omoare? Atunci cum s-ar fi păstrat frumusețea mea, dar ochii nu? Ce însemnau toate astea? Cine erau acei bărbați, într-un final?

Richard a pocnit din degete și la câteva secunde două servitoare au intrat cu mâncărurile de la acea cină. Ceea ce mi se părea foarte plăcut era că acolo erau platouri din care ne serveam sau vase, ceea ce însemna că mâncare nu putea fi otrăvită dacă și ei o mâncau. Pe de altă parte, nu știam cât de mult mă bucuram că aveam să mai trăiesc o noapte cu acei bărbați.

Richard părea foarte rece, glacial. El mi-a spus la un moment dat ca poruncindu-mi:

-Mănâncă.

Eu mi-am ridicat privirea către el vizibil temătoare.

-Trebuie să ai o masă echilibrată, pisicuță, ca sângele tău să fie suculent și plin de vitamine. Dacă sângele tău nu este calitativ, atunci te vom ucide mai repede, mi-a zâmbit cu gura până la urechi Henric.