Doamna Leului

Capitolul II

Tatăl tău era un om atât de chipeş, Christina. Şi-ar fi putut alege orice femeie din Anglia. Şi totuşi, m-a dorit pe mine. Pe mine? Pe mine! Nu-mi venea să cred ce noroc avusesem. Nu eram decât drăguţă, teribil de sfioasă şi naivă, exact opusul tatălui tău. El era atât de sofisticat, atât de cizelat, bun şi iubitor.

Toţi credeau că era cel mai minunat om. Dar totul nu era decât o minciună îngrozitoare.

Însemnare în jurnal,

1 august 1795

Londra, Anglia, 1814

Avea să fie o noapte lungă.

Marchizul de Lyonwood scoase un oftat stăpânit şi se rezemă de consolă, în camera de primire a Lordului Carlson. Mutându-şi greutatea considerabilă, Lyon îşi putu uşura durerea din picior.

Rana continua să-l irite încontinuu, iar durerea tăioasă care-i radia prin rotulă nu-i alunga cu nimic proasta dispoziţie.

Lyon venise la petrecere forţat, după ce fusese convins să-şi facă datoria de a o escorta pe sora lui mai mică, Diana. E inutil de spus că nu se bucura deloc. Încerca fără succes să afişeze o mină plăcută.

Avea dureri prea mari ca să-i pese dacă alţii îi observau indispoziţia sau nu. Aşa că stătea încruntat, cu braţele încrucişate pe pieptul său masiv, într-o atitudine de resemnare.

Contele de Rhone, bunul prieten al lui Lyon de pe vremea când făceau pozne la Oxford, stătea alături. Amândoi erau nişte bărbaţi foarte chipeşi. Rhone era brunet, cu piele deschisă şi înalt de un metru optzeci. Slab de constituţie, întotdeauna avea o îmbrăcăminte şi nişte gusturi impecabile, şi un zâmbet strâmb care le făcea pe tinere să nu-i observe nasul coroiat. Erau prea fascinate de ochii lui verzi.

Fără îndoială, Rhone era un muieratic.

Mamele erau îngrijorate de reputaţia lui, taţii de intenţiile lui, in vreme ce fetele neşcolite nesocoteau complet precauţiile părinţilor, întrecându-se cu neobrăzare să-i capteze atenţia.

Rhone atrăgea femeile ca albinele la miere. Era un ticălos, adevărat, dar unul prea irezistibil.

Lyon, pe de altă parte, avea calitatea îndoielnică de a putea pune pe fugă aceleaşi domnişoare suav-hotărâte. Era un fapt indiscutabil că Marchizul de Lyonwood putea alunga lumea dintr-o cameră doar cu o privire de gheaţă.

Lyon era mai înalt cu trei degete decât Rhone. Având piept, umeri şi coapse atât de musculoase, dădea impresia că era şi mai mare. Dar numai proporţiile lui nu erau de ajuns pentru a intimida cuconetul mai tare de inimă ce spera să înhaţe un titlu. Şi nici trăsăturile lui, dacă erau privite pe rând. Părul lui Lyon avea o

culoare aurie închisă, şi tendinţa de a se cârlionţa. Îl purta neobişnuit de lung pentru societatea pe care o frecventa. Profilul său imita statuile soldaţilor romani înşirate la Carlton House.

Pomeţii obrajilor îi erau la fel de patricieni, nasul la fel de clasic, iar gura, la fel de perfect sculptată.

Singura trăsătură blândă a lui Lyon era culoarea caldă a părului.

În ochii lui căprui se reflecta un cinism rece. Deziluziile îl făceau să stea încruntat tot timpul. Nici cicatricea nu-l prea ajuta. O linie subţire, în zigzag, îi străbătea fruntea, sfârşindu-se brusc pe arcada dreaptă. Acel semn îi dădea lui Lyon o expresie de pirat.

Aşa că bârfitoarele îl numeau pe Rhone fustangiu şi pe Lyon pirat – deşi niciodată în faţă, desigur. Acele femei proaste nu-şi dădeau seama cât le-ar fi plăcut amândurora insultele cu care-I gratificau.