Doamna Leului

Capitolul VII

Au trecut peste trei săptămâni până când Mydala a putut găsi un căpitan dispus să-şi asume riscul de a ne ajuta să evadăm. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără loiala mea cameristă. Şi-a pus în pericol familia şi prietenii ca să mă scape. I-am ascultat sfaturile, căci locuise în palatul soţului meu ani de zile şi-i cunoştea obiceiurile.

A trebuit să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Da, jucam rolul soţiei iubitoare, dar în fiecare noapte mă rugam ca Edward să moară. Mylala a sugerat să nu-mi iau nimic cu mine. Când eram chemată, trebuia doar să plec cu hainele din spinare.

Cu două seri înainte de a primi vestea de la căpitan, m-am dus să-l văd pe Edward, în odăile lui. Am intrat iar pe uşa laterală, foarte încet, ca măsură de prevedere pentru cazul că iar o găseam pe Nicolle cu el. Edward era singur. Stătea la birou, cu un safir mare şi scânteietor în mâini.

Pe birou se aflau încă vreo douăzeci şi ceva de pietre preţioase. Edward le mângâia la fel cum o dezmierdase pe Nicole. Am rămas acolo, în umbră, privindu-l.

Nebunul chiar le vorbea nestematelor. După câteva minute, le-a învelit într-o cârpă şi le-a pus într-o casetă mică, de lac. În perete era o firidă acoperită cu un panou fals de lambriu. Edward a pus caseta în nişa întunecoasă. M-am întors în camera mea şi i-am povestit servitoarei ce văzusem. Ea mi-a spus că auzise zvonindu-se că tezaurul principatului era gol. Am ajuns la concluzia că revoluţia era mai aproape de realitate decât crezuserăm. Soţul meu schimbase monedele pe pietre scumpe, căci acestea ar fi fost mult mai uşor de transportat când avea să fugă din ţară.

Am jurat să fur pietrele. Voiam să-l lovesc pe Edward în toate felurile posibile. Mylala m-a prevenit să n-o fac, dar mie nu-mi mai păsa. Nestematele erau ale poporului. Mi-am făgăduit în sinea mea ca într-o zi să găsesc o cale de a le înapoia. Doamne, eram atât de nobilă, dar şi mult prea naivă. Chiar credeam că aveam şanse.

Însemnare în jurnal

1 septembrie 1795

Seara de marţi nu sosi destul de curând ca să fie pe placul Marchizului de Lyonwood. Când intră în casa lui Sir Hunt, era negru de furie.

Lyon alternase între furia absolută şi dezamăgirea totală, ori de câte ori se gândea la scandaloasa propunere a Christinei. Ei bine, acum îi depistase jocul, nu? Alerga după măritiş, nici vorbă – după căsătorie şi bani, la fel ca toate femeile din regat.

Era la fel de furios pe sine însuşi. Fără îndoială, instinctele îi adormiseră. Ar fi trebuit să ştie de la început la ce să se aştepte. Pe toţi sfinţii, procedase exact aşa cum îl acuza pe Rhone că făcea mereu – căzuse victimă unei feţe drăguţe şi unui flirt abil.

Lyon era atât de dezgustat încât îi venea să urle. Şi avea s-o pună pe Christina la punct cu prima ocazie. Nici nu se gândea să se recăsătorească. O dată îi fusese de ajuns. A, da, era hotărât s-o aibă pe Christina, dar în termenii hotărâţi de el, şi desigur fără amestecul clerului care să tulbure apele. Toate femeile se schimbau, o dată ce ajungeau măritate. Măcar atâta lucru îl învăţase viaţa.