Doamna Leului

Capitolul XV

N-am vrut să mai moară şi alţi oameni nevinovaţi din cauza mea. Edward ar fi venit după noi. Ştiam că nu aveam parte decât de o amânare temporară a execuţiei. Când s-a crăpat de ziuă, nu ajunsesem decât pe prima culme. Oamenii din convoi tocmai se trezeau. Oare aveau să trimită iscoade să mă găsească?

În clipa aceea, i-am văzut pe indieni năvălind de pe colină şi m-am gândit să strig, dar ştiam că n-ar fi putut să mă audă. Apoi, din spatele meu s-a auzit alt ţipăt. Era o voce de femeie. Edward! Am crezut că ajunsese acolo. Altă făptură nevinovată avea să moară din cauza mea. Am luat cuţitul pe care Jacob îl ţinuse în coburii şeii şi am luat-o la fugă întracolo.

Priveliştea care mă aştepta când m-am repezit printre copaci mi-a alungat spaima şi laşitatea. Am văzut un băieţel plin de sânge, bătut îngrozitor de rău, căzut la pământ ca o frunză moartă. Femeia care ţipase tăcea. Avea mâinile şi picioarele legate.

O mamă şi un copil... la fel ca noi două, Christina... în mintea mea, atacantul a devenit totuna cu Edward. Nu-mi mai amintesc cum te-am pus jos, nu ştiu dacă am scos vreun sunet când m-am repezit înainte şi i-am înfipt cuţitul în spate.

Pesemne i-a străpuns inima, căci s-a prăbuşit fără să crâcnească. M-am asigurat că era mort, apoi m-am întors spre băieţel să-l ajut. Scâncetele lui îmi sfâşiau sufletul. L-am ridicat cu blândeţe în braţe, ca să-l alin cum puteam. Când am început să-i gânguresc, s-a mai liniştit.

Dintr-o dată, am simțit că mă privea cineva. M-am întors şi am văzut că femeia indiană se uita la mine. O chema Merry.

Însemnare în junal,

1 noiembrie 1795

Lyon nu s-a întors acasă până după miezul nopţii. Totul mersese de minune. Avea să ţină minte multă vreme expresia de pe faţa lui Rhone în timp ce era jefuit de omul care se dădea drept Jack.

Da, meritase toate eforturile. Acuzaţiile la adresa prietenului său aveau să fie retrase până a doua zi, cel mai târziu. Acum toţi credeau povestea lui Rhone, că se rănise la mână din întâmplare, când căzuse peste un geam spart. Wellingham se făcuse de râs, iar Lyon era extrem de mulţumit. Tatăl lui Rhone avea să fie răzbunat. Cei patru toţi urmau să blesteme ziua când îşi aleseseră ca ţintă familia lui Rhone.

Christina dormea adânc, pe podea, lângă pat. Lyon se dezbrăcă repede, apoi îşi luă soţia în braţe, atent să nu se înţepe în cuţitul de sub pătură. O puse în pat şi o cuprinse, în timp ce ea i se cuibărea la piept.

Lyon abia aştepta să vină dimineaţa. După ce-i explica motivul pentru care fusese atât de furios pe ea când o găsise în taverna lui Bryan, avea să treacă la problema siguranţei ei. Voia s-o facă să înţeleagă că nu-i dorea decât binele, şi că n-o putea lăsa să se vânture prin oraş fără o escortă potrivită. Şi s-o înveţe să accepte compromisul.

A doua zi dimineaţa, Lyon nu-i putu ţine soţiei lui predica dorită.

N-o găsi în casă. Se trezi abia la amiază – un lucru uluitor, căci rareori dormea mai mult de trei ore la rând. Se simţea odihnit, gata să se ia în piept cu lumea – mai exact, gata să se ia de Christina – şi se grăbi să se îmbrace, ca să coboare cât mai repede şi să înceapă instrucţia.

Se repezise să tragă concluzia greşită că soția lui îl aşteptase.

— Cum adică, nu-i aici?

Răcnetul lui îl sperie pe servitorul timid.

— Marchiza a plecat acum câteva ore, my lord, se bâlbâi acesta. Cu Brown şi ceilalţi. Aţi uitat ce ordine i-aţi dat? Am auzit-o spunându-i lui Brown că insistaserăţi să se întoarcă imediat la Lyonwood.