Tabăra Dependenților

Capitolul 6: Omul diavolului.

                                                      

     Am înghiţit cu greu nodul pe care îl aveam în gât și m-am întors spre persoana care cu câteva momente în urmă mă strigase.

— Oh, doamnă ăă... am făcut o pauză, încercând să-i citesc numele de pe ecuson. Doamnă Agnes. am zis într-un final, tărăgănând litera A.

— Se citește Anie, a zis pe un ton serios, ţintuindu-mă cu privirea ei de gheaţă.

— Ăăă... da, Anie, franceză, s-sigur. m-am bâlbâit.

— Ăsta nu este un loc pentru rezidenţi, Domnișoară Wellmark. mi s-a adresat, accentuând fiecare r.

— Oh, da, sigur... sigur. De fapt, pe dumneavoastră vă căutam! i-am spus.

— Chiar așa? a ridicat o sprânceană spre mine.

— Mhm, vedeţi dumneavoastră, sunt în perioada menstruaţiei și am dureri... am zis, stânjenită. Și... și am incercat să vă caut, dar se pare că am încurcat încăperile! i-am răspuns, gesticulând din mâini.

— Hm, murmură aceasta, scanându-mă. Așa să fie, vino! O să îţi dau niște calmante și un neutralizator, se pare că medicamentele de ieri încă își fac efectul în organismul tău.

Am dat din cap, ușurată, doar că după privirea ei, explicaţia mea nu fusese atât de plauzibilă cum speram eu. Mușcându-mi interiorul obrajilor, am urmat-o pe coridorul intunecat, până la o ușă ce arăta exact la fel ca cea pe care tocmai intrasem. Gândul la cele văzute acolo mi-a trimis fiori de gheaţă pe șira spinării. Nu mă deranja faptul că văzusem ceea ce văzusem acolo, ci faptul că asta mă băgase într-o ceaţă și mai densă ca înainte. De când sosisem aici, am observat ceva ciudat. Adică ce dracu de tabără are ziduri de trei metri și săli de tir?! Plus că locul e împânzit de gardieni!

Am intrat, așezându-mă pe un pat alb din încăpere, privind prin peretele de sticlă. Afară se aflau un grup de rezidenţi ce trăgeau cu arcul, printre ei am văzut-o și pe Marianne. O Marianne diferită de cea pe care o cunoscusem acum o săptămână, când ajunsesem în tabără. Aceasta nu mai purta rochii mulate, și rujul ei nu mai era ţipător, îmi amintea de una din acele bătăușe ale liceului, doar că ea era uimitor de frumoasă. Nu îmi plăcea să o admit, dar era una dintre cele mai frumoase fete din lume. Cu părul ei ca spicul grâului și pielea perfect bronzată arăta ca acele modele de pe prima pagină a revistelor de modă ale mamei. Dar Marianne de afară, cu mușchii încordaţi și privirea de șoim, era cu adevărat un soldat.

— Poftim, nu lua calmantele în intervale mai mici de cinci ore, și mănâncă ceva inainte să iei asta, e la fel de puternic ca substanţele administrate ieri dimineaţă. M-a trezit doamna Agnes din transă, întinzându-mi un pliculeţ cu pastile.

— Ăăă... da. Mulţumesc. i-am zis.

A urmat un moment de tăcere în care eu mă jucam agitată cu plicul alb.

— Wellmark, poţi pleca acum. a zis, aruncându-mi o căutătură.

Am dat repede din cap, ridicându-mă și am ieșit grăbită, fără să-mi mai iau la revedere. Am fost uimită să-l văd pe blondul acela enervant, așteptându-mă cu brațele încrucișate.

— Ce ți-a luat atât? a întrebat el pe un ton recalcitrant.

— Ce treabă ai tu? am șuierat pe același ton.

Nu am făcut bine doi pași că brațul meu a fost cuprins brutal de mâna sa. Am vrut să mi-o eliberez din strânsoarea sa dureroasă, dar nu am reușit. Pe drum nu am mai spus nimic, oricât de mult aș fi dorit să comentez ceva despre el și Emery, nu am mai făcut-o. Ceea ce văzusem în cabinetul acela dubios mă frământa. Am ajuns la cabana numărul 12 și în sfârșit mâna sa mi-a dat drumul.