Tabăra Dependenților

Capitolul 2: Bun venit în tabără.

            Stăteam întinsă în pat, privind tavanul de ore bune, în timp ce pe fundal rulau din nou și din nou aceleași melodii de la Led Zeppelin. Mama și tata nici măcar nu îndrăzniseră să bată la ușă, deși, îi mai auzeam vag, țipând unul la altul.

           Îmi amintesc primele nopți de când ne mutaserăm aici. Obișnuiau să țipe unul la altul mai mereu. Nu se certau din cauza căsniciei, a crizei sau alte tâmpenii pe care se ceartă părinții normali. Problema lor, de fiecare dată, fusesem eu, comportamentul meu, problemele mele. Doar eu, eu, eu și eu. De la un timp începuse să mă îngrijoreze felul în care se tot acuzau unul pe celălalt; aproape că îmi venea să mă tai, să-mi iau viața. Dar apoi, am realizat ca nu era numai vina mea. Era vina lor; numai vina lor. Că mă născusem, că evoluasem, că ajunsesem ce eram acum.

            Când mi-am dat seama că nici cei de la Led Zeppelin nu mă pot ajuta sa-mi ies din starea asta de rahat care mă tortura, am decis că e timpul pentru o plimbare în aer liber. Oricum nu o să-și dea seama, atâta timp cât se cearta. Am mai făcut asta de atâtea ori înainte.

            Eram pe cale să cobor pe verandă, când l-am văzut pe Ronald, împreună cu alți doi gardieni, făcandu-mi cu mana, chiar de sub balconul meu. Am înjurat în gandul meu, știind că rânjetul pe care mi-l afișa insemna Nu o să te furișezi pe tura mea nici în ruptul capului. I-am arătat degetul mijlociu, la care am primit un râs înnabusit. Am trantit ușa, și sincer, nu mă interesa dacă se spărgeau toate geamurile ei în cioburi mărunte, și trebuia să le adun cu mâinile mele.

         De odata, s-a auzit un bocănit în ușă. I-am strigat să intre, și imediat, în fața mea a aparut o menajeră.

— Domnișoară Wellmark, părinții dumitale vă așteaptă în biroul domnului Wellmark.

— Sigur, mă duc acum. am zis, fără tragere de inima.

                                                                                        * 

            Ajunsesem în fața biroului tatei, când l-am observat pe hol, vorbind la telefon. Mi-a făcut semn să merg în birou. Acolo am găsit-o pe mama, stând la fereastra. Mi-a zis să iau un loc. M-am așezat pe scaunul de piele al tatei.O, da. Scaunul președintelui. Normal, asta ar trebui să fie o „profanare" a ceva măreț și sacru, dar ai mei erau obișnuiți cu asta. În plus, pentru numele lui Dumnezeu, era doar un scaun imens și confortabil. Peste câteva momente, tata s-a întors ca o furtuna în camera. Avea o privire serioasă. Nu știu dacă l-ați văzut vreodată într-o conferință, dar este extrem de serios. Ei bine, acum era de mii de ori mai serios. Privirea lui mă omora, și o mai aveam și pe mama în spatele meu, care, probabil, se gândea cum să mă sugrume astfel încat, totuși, să rămân în viață.

— Am luat o decizie, Freya. a spus, împreunându-și mâinile pe birou. Mi-am mușcat obrajii pe interior, ochii mei mari, gri, privind fiecare mișcare a sa, așteptând continuarea. Știm că probabil nu vei dori, dar este numai pentru binele tău, mereu a fost pentru binele tău. A... a trebuit să o facem, altfel... privirea sa severă dispăruse, părea tulburat. M-a privit cu ochii săi mari și sticloși. Dintr-o dată, în fața mea nu se mai afla președintele, ci doar un tată îndurerat.

           Cuvintele sale mă speriasera. Mâinile mele erau transpirate, iar inima mai avea puțin și-mi sărea din piept. Mă simțeam ca înaintea unui test, în generală. Sentimentul acela de gol în stomac mă cuprinsese. Ce hotărâseră? Urma să fiu desmoștenită sau ceva de genul? A deschis gura să spună ceva, dar cuvintele refuzau să iasă. Se uita în gol.