Heart Attack | ✔

Capitolul 19 - "No Matter What Happens, I'll Be Right Here!" -

Sophia's POV:

Picioarele mi s-au înmuiat instantaneu la vederea imaginii din fața mea. Clipesc regulat, sperând ca ceea ce văd să fie doar imaginația mea, însă pare atât de înfricoșător și real ...

Mama este leșinată pe podea. O mâna i se odihnește pe lângă corp, iar pe cealaltă o văd pe pieptul ei. Nu dădea niciun semn că încă ar respira și asta m-a speriat la culme. Am alergat spre ea, deși picioarele nu prea mă mai țineau și i-am ridicat ușor capul, punându-l în poala mea. Ochii îi erau închiși, iar pielea îi devenea palidă. Acea culoare din obrajii ei nu mai exista, era preluată de un alb șters. Nimic altceva nu prevestise nenorocirea. Camera nu arată semne de violență sau ale lucruri rele. Ce s-a întâmplat cu ea?

Pe chipul ei nu mai domnea zâmbetul. Buzele care odată îi dăruiau acea alură aparte de femeie păreau acum crăpate și uscate de parcă nu se mai hidratase de ceva timp. Neștiind ce să fac și din vina șocului, am început să îi mișc corpul în speranța că se va trezi.

- Haide mamă, te rog, nu-mi face asta ... Te rog. Spun încet, vrând să-mi scot toate gândurile rele din cap. Dacă tata este de vină? Dacă i-a făcut rău?

Mama mereu a fost o ființă sensibilă. De aici moștenesc eu și felul meu de a fii. Ea are o personalitate mult mai fragilă și deși multe lucruri pot fi trecute cu vederea, niciodată nu poți știi dacă este în regulă sau nu. Preferă să nu își încarce prietenii sau rudele cu problemele ei. Mereu spune că nu-i place să se plângă cuiva. O face să se simtă slabă, iar ea nu vrea să fie așa. Mereu a pus fericirea altora pe primul loc și de aceea o iubesc atât de mult. A pus tot timpul rudele și apropiații pe primul loc și nu i-a păsat prea mult de nevoile personale. Dacă reușea să aducă zâmbetul cuiva pe buze și să-l simtă, valora cât un milion de recompense la rând pentru ea și nu-și dorea mai mult.

Îmi e frică. Îmi e frică și nu vreau să o pierd, mai ales că tatăl meu s-a schimbat radical și deși urăsc să o spun, așa este. Mama ... Ei bine, mama rămăsese singura persoană stabilă din viața mea. Chiar dacă mai erau și băieții, Harry și Ashley, ea era cea mai importantă, iar gândul că poate fi grav afectată chiar în aceste momente, îmi cutremură toți mușchii corpului.

Văzând că nu reacționează la nicio acțiune de-a mea, încep să îi ating obrajii cu palmele, sperând să își revină.

- Mamă, te rog, trezește-te. Nu-mi poți face asta, te rog! O implor, prin șoapte răgușite, aparent fără speranță. Corpul ei nu-mi răspunde. Vocea mea se aude prin toată camera, însă mama pare să fie singura care nu o aude. Parcă e înghețată. Ai fi spus că nici nu mă simte.

Sunt speriată de-a binelea și nu știu ce aș putea face. Las câteva lacrimi să-mi scape pe obraji, asta fiind singura mea variantă salvatoare. Dacă nu o făceam puteam să jur că întregile senzații neplăcute o să-mi creeze o gaură în stomac ca să mă nimicească și mai mult psihic.

- Sophi? Ești în regulă? Se aude o voce cunoscută de pe hol. Am știut imediat cine era, iar lacrimile mi s-au mai potolit puțin. Vocea răgușită îmi calma simțurile, însă mă gândeam constant la mama care părea fără suflare în brațele mele naive.

Când corpul solid și-a făcut apariția de după perete, m-am putut simți ușurată. Într-un fel ...

Harry analiza camera, neștiind ce să facă. Privirea i-a ajuns pe mine, fixându-mă confuz și speriat din vina lacrimilor care-mi umeziseră fața, dar treptat, s-a aplecat către mama. Expresia i s-a schimbat radical. Pieptul i s-a ridicat brusc, ochii mărindu-i-se. Arată împietrit. Nu schița nicio emoție concretă. Singurul emoție ce-l putea descrie era ... Groaza.