Heart Attack | ✔

Capitolul 25 - Special -

Harry's POV:

O analizam pe Sophi în timp ce dormea pe pieptul meu. Inima îmi bătea tare; o mângâiam pe spate și îi simțeam respirația lovindu-se de pieptul meu. Zâmbesc în colțul gurii când îmi aduc aminte de toate lucrurile frumoase pe care mi le-a spus și pot spune că mă simt cel mai norocos om din lume. Sophia e o persoană minunată din toate punctele de vedere. Frumoasă, sensibilă, fragilă și atât de sinceră încât mă întreb ce am făcut ca să o merit. M-a schimbat atât de mult din cel care eram înainte în persoana care sunt acum. M-a făcut să știu ce înseamnă aceea dragoste, după un timp destul de scurt. M-a făcut să privesc totul cu alți ochi și îi mulțumesc pentru asta. Faptul că are încredere în mine și că mi s-a oferit în întregime mă face și mai fericit.

Mă joc cu o șuviță subțire din părul ei, răsucind-o pe deget și observând cum începe să se fâțâie sub atingerea mea. Zâmbesc și îi dau părul de pe gât la o parte, după care încep să o sărut simțind cum tremură sub atingerea mea. Dintr-o dată, mâinile ei mici îmi apucă fața și mă obligă să o privesc în ochii somnoroși.

- Uite cine s-a trezit. Spun pe un ton ușor, făcând-o pe Sophi să-mi zâmbească slab, sărutându-mă delicat pe buze.

- Mmm ... Hei. O aud mormăind și frecandu-și ochii exact ca și un copil mic. E atât de frumoasă! E frumoasă în orice fel!

- Te simți mai bine? O întreb, cu mâna pe abdomenul ei subțire care emană căldură.

- Acum da. Îmi răspunde scurt, trăgându-mă într-o îmbrățișare strânsă și călduroasă, vârându-și mâinile în părul meu, iar eu strângându-i talia firavă. Mă desprind din îmbrățișare și o ajut să se ridice din pat știind că încă are acea problemă. Îmi zâmbește, după care îmi spune:

- Mă descurc, Harry. Și chicotește.

Îi zâmbesc înapoi, dându-i drumul, apoi o văd cum intră în baie.

Timpul nu a trecut chiar atât de repede. E ora 16:10, iar de jos se aud sunete bizare. În momentul ăsta îmi doresc ca ciudații ăia să nu fi făcut nimic. Nu pot decât să sper la o minune după zilele liniștite pe care le-am avut, făcându-mi rugăciunea în minte și coborând scările până jos. Ajung la baza acestora și răsuflu ușurat când îi văd pe Liam și pe Louis jucându-se pe consola, iar pe Zayn făcându-i semne ciudate lui Niall. Acesta avea căștile în urechi și se zbenguia pe o melodie.

Îmi fac cruce subtil și aproape simt cum îmi crapă timpanele când îl aud pe Niall țipând:

- We can't stop, we won't stoop! Nu bagă în seamă pe nimeni deoarece sunetul din căștile lui este cu mult mai puternic decât sunetele pe care le scote Zayn pe gură.

- Niall, ești un idiot! Strigă acesta, dar își dă o palmă zdravănă peste frunte când vede că irlandezul nici nu-l bagă în seamă, iar tăntălăii de pe canapea sunt mult prea atenți la jocul lor. Îmi dau ochii peste cap și mă întreb ce am făcut ca să merit asta, după care mă îndrept cu pași apăsați spre prietenul meu energic. Dintr-o mișcare, mâna mea ageră îi trage căștile de pe urechi, acesta oprindu-se brusc și privindu-mă de parcă aș fi fost un animal din ăla pe care îl vezi doar în sălbăticie.

- Niall, dacă mai țipi așa o să trezești întreg cartierul! Mă răstesc eu la el. Oh, dar se pare că niciunul din camera asta nu este preocupat cu asta, fiindcă un afurisit de joc e mult mai important! Lăsați-l pe Niall să trezească jumătate din populația Londrei! Strig, încercând să atrag atenția celor doi de pe canapea, însă tot ce primesc este o revoltă din partea lui Zayn.