Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 15 - Nu e timp de reproşuri

Angel aşteptară cu inima la gură să vadă cine avea să intre pe uşă. Era pregătită pentru orice, pentru oricine...

Acel cineva a deschis uşa şi a intrat spăşit pe hol, uitându-se într-o parte şi-n alta, căutând, parcă, pe cineva.

Ea aştepta ascunsă după un colţ, rugându-se ca cel ce tocmai a intrat să nu vină exact în camera în care era ea.

Individul înaintă şi, spre bucuria ei, făcuse dreapta, către cealaltă cameră. În momentul în care îl văzuse cu spatele la ea, aceasta îi sărise în spate, ţipând ca o nebună şi strângând de gâtul acestuia cât de tare putea ea, deşi era conştientă că asta nu l-ar fi oprit pe el să o atace. Bărbatul căzuse la podea datorită impactului dintre ei doi, cu tot cu Angel în spatele lui, strofocându-se să scape de ea.

“Angel?!” se auzi o voce răguşită, lipsită de aer.

Ar fi recunoscut acea voce oriunde, oricât de stâlcită ar fi ea.

“Caleb?” strigă ea nesigură.

Se uita la vampirul de sub ea şi tot ce putea vedea era doar claia ciufulită de păr negru ca smoala. Îi dăduse încet drumul la gât, ridicându-se uşor de pe el, aşezându-şi hainele boţite şi uitându-se la el curioasă.

Acesta, eliberat din strânsoarea de fier a iubitei lui, se ridicase încet şi puţin ameţit (deşi părea cam imposibil, luând în considerare că era vampir, chiar simţise că îi fusese tăiată porţia de aer când Angel sărise aşa, deodată, pe el, fără niciun avertisment. Îl strangulase destul de tare...).

Se scuturase şi el de praful ce domina acea casă, trase adânc aer în piept şi se întoarse cu o faţă zâmbitoare spre ea.

Zâmbetul lui era cam chinuit, dar Angel era mulţumită de faptul că măcar încerca.

Nu mai conta că el nu a crezut în ea atunci, după criza din oraş, ceea ce conta cu adevărat era faptul că a căutat-o şi că şi-a făcut griji pentru ea. Asta îi dovedea că o iubea cu adevărat.

“Caleb!” strigase fericită, o lacrimă apărându-i în colţul ochiului. Şi-a pus din nou braţele după gâtul lui, doar că de data asta mult mai finuţ, şi şi-a lăsat capul pe pieptul lui, ascultând respiraţiile destul de sacadate ale acestuia. El şi-a pus mâinile pe talia ei şi fruntea şi-a sprijinit-o de fruntea ei, inspirând cu dor mireasma dulce şi proaspătă cei învăluiau nările, plantându-i un mic sărut în vârful capului. Au stat aşa câteva minute, Angel bucurându-se de confortul ce i-l oferea Caleb. Era atât de... acasă.

“Ce cauţi aici?” se uită mirată la el, spărgând astfel liniştea ce se aşternuse ca o pătură pufoasă peste ei.

“Ce caut eu aici?! Ce cauţi tu aici? Asta e întrebarea importantă,” spuse el pe un ton puţin mai serios. “Nici nu-ţi închipui câte griji ne-am făcut. Cu toţii. Chiar şi Pearl şi Carlos te-au căutat. De ce ai fugit aşa?” îi cuprinse faţa în puternicile lui mâini şi se uită adânc în ochii ei, aşteptând răspunsul pe care deja îl conştientiza.

“Cred că ştii de ce. Îmi pare rău, dar... ”

“Şşhh...” i-a pus Caleb un deget pe buze, oprind acuzaţiile ce urmau să vină. “Eu trebuie să îmi cer scuze. Trebuia să cred în tine, să te sprijin, nu să tac în faţa celor spuse de Vidya.”

Ştia că spunea adevărul, o putea simţi şi auzi în mintea lui foarte clar. Dar ştia, de asemenea, şi faptul că atunci o credea nebună.

“Chiar dacă acum spui adevărul... şi atunci gândeai tot adevărul; adevărul tău, al vostru. Nu aţi vrut să credeţi în mine, aţi crezut că am luat-o razna,” oftă uşor, lăsând acuzaţiile în aer. Nu o ajutau cu nimic în acel moment. Avea să fie vreme şi pentru ele. “Dar să lăsăm asta pe mai târziu. Acum sunt alte probleme mai importante. Uite ce am găsit!” îl conduse spre masa plină de poze. “Sunt numai poze cu mine, cu familia mea, cu voi. Şi mai grav... uite aceste două poze,” spuse arătându-i fotografiile ce o răneau cel mai mult. Caleb se schimbase la faţă când le-a văzut.