The Return

Capitolul 2

SERENITY

        SIMT CUM DOUA BRATE puternice ma înconjoară,iar asta ma face sa tresar.Imi ia cateva secunde sa-mi dau seama ca sunt in brațele acelui bărbat,Alaric.Ar trebui sa ma opun,ar trebui sa ma desfac din strânsoarea lui,dar nu o fac.Am nevoie de asta mai mult decât orice altceva in momentul asta.
        Plang atât de tare,încât simt cum ma cutremur la fiecare suspin.Nu știu dacă lacrimile astea se vor mai opri vreodată,daca ma vor lasa sa respir.
        Cum e posibil?Cum de nu-mi amintesc nimic?Cum sa nu-mi amintesc un afurisit de nume!
        Mai trece ceva timp pana ma liniștesc,iar lacrimile îmi seaca de tot.Încă ma aflu in brațele lui Alaric.
        Oare am înnebunit eu?Ori e din cauza socului...ori chiar nu știu.Pot sa jur ca nu-i aud inima bătând.Pot sa jur ca nu-i simt pulsul.Pentru câteva secunde ma rup de realitatea mea cruda și,ma concentrez pe respirația lui.E ciudat modul in care pieptul ii urca și coboară,de parca ar fi ceva mecanic.Si e atât,dar atât de rece,încât in loc sa ma încălzească îmbrățisarea lui,îmi da fiori reci pe șira spinării.
        Încerc sa ma concentrez doar pe sunetul pe care ar trebui sa-l scoată inima lui,însă nu am timp,fiindcă Alaric ma îndepărtează de parca ar stii ce făceam.Își desprinde o mâna din jurul meu si mi-o aseaza pe obraz,iar cu degetul mare îmi șterge lacrimile,care au lăsat dare adânci atât pe obraji,cât si in sufletul meu.
         -Te simți mai bine?
        Vad cum buzele lui Alaric se misca,iar eu pun fiecare cuvânt cap la cap și ii răspund pierdută și bâlbaindu-ma:
         -Nu...eu..eu nu-mi amintesc nimic.
Simt cum lacrimile-care se pare ca nu au secat de tot-,încep sa-mi invadeze din nou ochii.
-Nu-mi amintesc cum ma numesc,cine sunt,c-cati ani am,ma bâlbâi.Totul..e...un mare gol! reușesc sa termin fraza cu greu printre sughițuri și suspine.
        Pe chipul lui Alaric apare o expresie de parca s-ar fi așteptat la asta.Nu pare deloc surprins in comparație cu mine,care sunt vraiște și simt cum ma încearca un atac de panica.
         -Linistete-te!Totul o sa fie bine,ma asigura in timp ce-mi sterge din nou lacrimile.Ma asteptam la așa ceva.Cred ca suferi de amnezie,constata el.
Dumnezeule Mare!
         -Amnezie? întreb in șoaptă socata,de parca nu am auzit destul de clar.
       Încep sa ma foiesc pe canapea.
         -Da,confirma Alaric,in urma acelui accident,ma asteptam sa existe urmări.A fost un impact puternic,mai ales ca nu ai purtat centura de siguranța,zice pe un ton mustrator.
        Nici măcar asta nu-mi mai amintesc.
        De ce nu mi-am pus centura aia afurisita?
Poate ca acum nu as fi fost in situația asta.
        Alaric îmi rupe șirul mustrărilor,continuând sa vorbească:
         -Ce vreau eu sa spun,este ca te-ai lovit la cap,isi atinge fruntea,destul de tare,iar acum suferi de amnezie.E ca și cum abia te-ai născut,însă stii cum sa mergi,sa vorbești,sa mananci și multe altele.
Încerc sa înțeleg ce-mi zice,însă sunt atât de multe informații,iar eu sunt atat,dar atat de confuza.
-Ceea ce nu-ti amintești tu,continua Alaric,este tot ce s-a întâmplat de la naștere pana la acest accident.Dar,nu trebuie sa-ti pierzi speranța,memoria îți poate reveni mai repede,mai încet sau...,iar vocea începe sa i se frângă spre sfârșit.
Sau...ce?
Si uite așa mi-a acaparat atenția total.
         -Sau...? intreb temătoare.
        Oftează și priveste intr-un punct fix.
         -Sau din nefericire exista posibilitatea sa nu îți mai revină memoria,spune el privindu-ma intr-un final in ochi.
        Ma ridic pe călcâie cu spatele la el și,încerc sa-mi reglez respirația.
Cum poate sa-mi fie atât de frica ca o sa pierd ceva,ce deja nu mai am?
        Daca nu o sa-mi mai aduc aminte vreodată cine sunt?Daca am o mama și un tata pe care i-am uitat?O sora,un frate,un iubit...Atat de multe persoane dragi pe care le-as putea vedea pe strada,însă nu le-as recunoaște.
Cine sunt?
Daca nu voi afla niciodată răspunsul la aceasta intrebare?Daca ma va bântui tot restul vieții?
Atat de mulți de dacă.
       Vocea lui Alaric,îmi întrerupe din nou șirul de gânduri negre:
         -Serenity...spune atât de încet,parca doar pentru sine.
        Ma întorc spre el cu fruntea încretita.
         -Poftim? il întreb fixandu-l cu privirea.
Alaric își drege vocea.
         -Tatuajul tau,face un semn cu degetul.Ai un nume tatuat pe spate,spune in timp ce ma îndruma spre oglinda din biroul sau.
Tatuaj?
Ce tatuaj?
Nu-mi amintesc nimic in legătura cu vreun tatuaj...La fel cum nu-mi amintesc nimic altceva din viața mea.
        Alaric ma postează in fata oglinzii,iar eu îmi dau seama de încă un lucru:reflexia din oglinda mi-e straina,nu a lui,ci...a mea.
Un sentiment oribil ma napadeste,e ca și cum as fi primit un pumn in stomac,dar,de la viața.
        Reflexia din oglinda,eu,port o bluza albastra cu umerii goi și mâneci bufante,pătată cu sange uscat,niște pantaloni albi-pătați si ei cu sange-,și sandale albe cu toc mediu.Fruntea îmi este bandajată,iar la sprânceana dreapta am 2 copcii.
        Mai studiez puțin persoana din oglinda,care îmi este încă straina.Alte leziuni nu mai observ.
        Alaric ma privește in tăcere parca citindu-mi gândurile,de parca ar sti ca acest chip din oglinda mi-e străin.
Imi aduc aminte pentru ce am venit și,ma întorc cu spatele la oglinda.
Alaric are dreptate.
Intre umărul drept și spate scrie ceva,e un nume:Serenity.Pe S este desenata o coroana aplecata puțin spre stânga,iar pe Y sta asezat un mic fluturaș,care pare ca vrea sa își ia zborul sau abia a aterizat-depinde de perspectiva.
Studiez tatuajul cu atenție și încerc sa-mi dau seama ce semnifica.Ar putea fi numele mamei mele,al surorii,al celei mai bune prietene-poate ne-am tatuat numele,ea pe al meu,iar eu pe al ei.
Poate fi chiar numele meu.
Doamne,Dumnezeule!